-
27-29 mai 2011 -
Înainte de a
începe această mică poveste din Ţinutul Buzăului, ţin să menţionez că nu voi
realiza un raport detaliat de practică geologică, ci doar un jurnal presărat din
loc în loc cu nişte denumiri de roci, fosile şi vîrste. Îi mulţumesc colegei
mele
Ella pentru notiţele pe care le-a însemnat în preţioasa agendă fără de care
nu aş fi putut reconstitui toate opririle de pe traseu.
[Ziua
I-a] [Ziua a II-a] [Ziua a III-a] [Scara
timpului geologic (0-35 mil. ani)]
Ziua
I-a. Vineri, 27 mai 2011. Telefonul începe să vibreze la ora 6:10. Fără niciun
„snooze” mă trezesc la prima strigare. Îndes ultimele lucruri în rucsac (mîncarea,
cizmele de cauciuc) şi pornesc în pas vioi spre staţia de autobuz. Oraşul este
treaz de mult, iar acest lucru îl observ cu precădere atunci cînd primul
troleibuz 66 soseşte plin ochi. Nu am nicio şansă să pot urca, aşa că îl aştept
pe următorul. Gîndindu-mă că şi acela va fi la fel de aglomerat, decid să ajung
la Obor cu un alt autobuz, presupunînd că de acolo 66-le va fi mai accesibil.
Această teorie mi se confirmă şi, astfel, la 8.00 ajung la locul de plecare,
stabilit în curtea interioară a Universităţii. Ne întîlnim cu profii (Marius
Stoica, Alexandru Andrăşanu, Dan Palcu), îi aşteptăm pe colegii întîrziaţi şi ne
împărţim în maşini. Toată lumea evită Mercedes-ul Vito cu 9 locuri, despre care
circulă multe poveşti. Eu mă bag în Loganul cu 7 locuri (care din aprilie 2011
are iarăşi ITP valabilă, după o pauză de 6 luni) alături de Dan Palcu (şofer,
pasionat de F1), Alex „Management”, Ella şi Geanina.
Pe
lîngă Urziceni facem un popas pentru o cafea sau un ceai. Deşi este abia 10
dimineaţa, Roxana şi Dan aleg să se revigoreze suplimentar cu o ciorbă. După o
notă de plată un pic umflată datorită unor cafele duble, revenim la maşini şi
mergem întins pînă la Buzău unde facem stînga peste rîul omonim, apoi dreapta
spre Lopătari, pe valea Slănicului. Următoarea oprire este la
pensiunea Gabriela din comuna Vintilă Vodă, loc în care ne şi cazăm. Vali
este deja acolo şi ne întîmpină ca o gazdă veritabilă. Luăm camerele în primire,
iar eu mănînc în grabă tradiţionala conservă de ton în ulei. Marius Stoica
desfăşoară între timp o hartă geologică a zonei şi ne prezintă o scurtă
descriere a pînzelor pe care le vom vedea aflorate pe teren, de-a lungul
cursului rîului Slănic.
Ne
urcăm iarăşi în maşini şi mergem în amonte, la vest de Lopătari, pentru a vedea
pînza de Tarcău, întrun afloriment de fliş cu şisturi disodilice şi roci
silicioase. Ne apropiem de stratele de roci, iar dl. Stoica ne oferă
explicaţiile cuvenite. Ciocănim aflorimentul pentru a preleva cîteva eşantioane
şi observăm cu lupa cristalele fine de cuarţ. Locul în care am oprit ne oferă şi
o panoramă înverzită spre Subcarpaţii Buzăului, prilej în plus pentru alte
fotografii.
În apropiere de Lopătari coborîm
lîngă albia rîului pentru a vedea un bloc transportat de gresie de cliva (Kliwa),
însoţit de un alt rînd de explicaţii şi desene. Următoarea oprire este la
diapirul de sare de la Lopătari, unde trecem Slănicul pe un pod care se cam
bălăngăne pentru a observa nişte gresii cu urme de curenţi. Forţat de
împrejurări, eu decid să analizez urgent, mai îndeaproape, vegetaţia din
apropierea rîului. După ce isprăvesc mica incursiune în tufărişuri, iar proful
îşi termină explicaţiile, trecem înapoi pe malul celălalt folosind podeţul pe
care am venit şi mergem la o grotă săpată de un fir de apă în muntele de sare.
Diapirul
pe care îl avem în faţă este de vîrstă Miocenă (etajul Aquitanian, circa 21
milioane de ani) şi stă la baza platoului carstic Meledic. Toată lumea îşi face
poze cu formaţiunile de sare, iar eu nu mă pot abţine şi imi lipesc limba de
pereţii albi ai grotei. Pe cursul unui afluent al Slănicului ce şi-a săpat valea
prin muntele salin putem observa cu uşurinţă brecia sării, un conglomerat ce
conţine, printre altele, şisturi verzi de vîrstă Precambriană (peste 500
milioane de ani vechime). Undeva prin zona aceasta (cred că în Lopătari) ni se
alătură doi studenţi în anul I (Mihai
şi Şeldăn – nu au vrut să îmi zică de unde vine această poreclă), dornici să
„fure” cîte un pic din cunoştinţele lui Marius Stoica & co.
La
aproximativ 4 km de Lopătari se află rezervaţia naturală (geologică) Grunjul de
la Mânzăleşti, un tuf vulcanic (cenuşă consolidată) din etajul Badenian al
Miocenului (circa 16 milioane de ani vechime). Formaţiunea este un spectaculos
martor de eroziune situat în mijlocul văii Slănicului şi are în vîrful ei
amplasată o cruce (?!?). La 600 m în aval, coborîm în albia Slănicului pentru a
păşi peste un important eveniment tectonic, falia Caşin-Bisoca, ce marchează
încălecarea dintre pînza Subcarpatică (denumită şi molasa inferioară) şi
avanfosă. După ce trecem de această ruptură tectonică putem observa, de-a lungul
albiei, roci bogate în scoici fosile ce provin din Sarmaţian – următorul etaj al
Miocenului (circa 12 milioane de ani). Ieşim din albie mergînd un pic nirvana pe
lîngă gardul unei curţi şi ne apropiem de ultimul afloriment pe care îl vom
analiza în această seară. Acesta face parte din Sarmaţianul superior şi este
alcătuit din strate de argile verzi şi roşii în care putem întîlni scoici fosile.
Ne convingem cu ochii noştri de existenţa bivalvelor încrustate în roci,
colectăm cîteva exemplare, după care ne întoarcem la pensiune pentru a servi
masa de seară.
Ne tratăm cu o ţuică-aperitiv, după care ciorba intră ca unsă. Mîncarea este
bună, dar porţiile sînt cam mici. Norocul meu stă în lipsa poftei de mîncare a
Mirelei şi a altor cîteva colege care îmi donează bucatele pe care nu le pot
învinge. Seara continuă, la un pahar de bere, cu poveştile păţaniilor prin care
a trecut dl. Andrăşanu alături de mini-van-ul Vito şi cu un joc încins de şeptic
(după ce am facut o echipă dezastruoasă cu Alex, Ella salvează situaţia,
împreună reuşind să învingem în repetate rînduri tandemul Dana-Geanina).
A doua zi ne va purta, adliteram, prin rîul Slănic şi ne va oferi multe
fosiluţe. Promit să revin cît se poate de repede cu întîmplările ce au urmat şi
sper că nu v-am plictisit prea tare cu denumirile geologice. Voi adauga şi
o
scară a timpului pentru a înţelege mai bine perioadele şi etajele prin care am
trecut.
Ziua a II-a. Sîmbătă, 28 mai 2011. Alex Cârstea îmi dă trezirea cu un SMS pe la
8 fără un sfert, pentru a afla unde trebuie să ajungă. El nu a putut veni de
vineri şi urmează să ni se alăture în cursul zilei de astăzi. Nemaiputînd să
adorm, ies la o plimbare prin sat şi fotografiez un car tras de bovine desprins
parcă din tablourile lui Grigorescu. Micul dejun este programat pentru ora 8:30,
dar abia pe la 9 începem să mîncăm. Din nefericire, omleta este felul principal,
iar stomacul meu nu face faţă unei astfel de provocări. Mă mulţumesc cu niste
brînză şi mezeluri, în timp ce Dan bagă pe nerăsuflate trei cafele fără zahăr.
După masă, ne echipăm cu cizme de cauciuc şi ne urcăm în maşini. Mergem în
amonte de satul Sîrbeşti şi coborîm în albia Slănicului, unde nenea Marius ne
ţine o repriză de explicaţii teoretice. Unii dintre noi se cam plictisesc şi
încep să dezbată subiecte adiacente. Proful se prinde repede şi drept „pedeapsă”
mă trimite pe malul celălalt al rîului pentru a îi furniza nişte eşantioane de
gresie. Înşfac un ciocan geologic şi mă conformez cu bucurie, pentru că am
astfel şansa de a îmi testa cizmele de cauciuc proaspăt achiziţionate din
Hornbach. Traversez Slănicul fără probleme şi mă caţăr pe nişte stînci pe care
le iau la ciocănit. Desprind cîteva bucăţi de rocă şi cobor cu puţine emoţii pe
panta destul de abruptă, pentru că, aşa cum iarna nu-i ca vara, nici cizma nu-i
ca bocancul. Mă întorc cu eşantioanele, fericit că a mai trecut ceva timp.
Următoarea oprire necesită un urcuş pe un plan înclinat destul de serios,
presărat cu gresie măcinată. Mă echipez cu bocancii şi urc pentru a vedea nişte
fosile frumoase de bivalve. Mihai se avîntă vînjos în urcuş şi, din neatenţie,
reuşeşte să prăvălească un bolovan care se freacă de piciorul Roxanei în drumul
său spre şosea. Din fericire, nimeni altcineva nu este lovit şi toată lumea
răsuflă uşurată. Totuşi, la scurt timp, se aude un ţipăt prelung de undeva de
jos. Nişte colege s-au speriat de un mic
scorpion, de parcă ar fi văzut un
Velociraptor viu. La coborîre, Roxana se panichează puţin şi are nevoie de o
mînă de ajutor. Mihai se revanşează şi o ajută să treacă de obstacol. Între timp,
scorpionul a devenit atracţia nr. 1, iar aparate foto de toate dimensiunile
roiesc în jurul său.
După acest episod, ne întoarcem în albia rîului pentru a vedea bivalve fosile
aparţinînd etajului Ponţian (circa 5,9 milioane de ani vechime). Marius Stoica
ne mai oferă un rînd de explicaţii şi, pe lîngă acestea, o replică memorabilă: „aici
vorbeşte un profesor, nu rage un bou”, ca reacţie la zarva iscată de cîteva
colege în timpul explicaţiilor dînsului. Activitatea se desfăşoară în mare parte
pe şi prin cursul Slănicului, iar cizmele sînt puse la grele încercări. Dl.
Andrăşanu trece prin apa pînă la genunchi precum tancurile ruseşti, echipat doar
cu adidaşi. Alex Cârstea ajunge şi el alături de noi şi adoptă repede tactica
lui Andrăşanu, pentru ca nu are în dotare decît nişte bocanci. Nici cizmele
noastre nu reuşesc sa păstreze picioarele uscate, aşa că intrăm din plin în apa
adîncă. Singurul care menţine şosetele uscate este Vali, datorita răbdării şi
meticulozităţii de care dă dovadă.
În jurul orei 14:00 luăm o pauză pentru mîncare şi uscat picioare. Zacusca,
pateul de peşte şi de porc (nu eu), biscuiţii şi cornuleţele ne satisfac foamea
şi, după o scurtă siestă, ne pregătim pentru o nouă rundă de bălăceală. Unele
fete preferă să încalţe adidaşi uscaţi, aşa că, la prima traversare de rîu va
trebui să elaborăm operaţiunea „hamalii”. Pasagerii de pe spinările noastre se
numesc Roxana, Senica, Mirela, Ella şi Simona. Alte colege trec apa desculţe,
folosind doar „o mînă de ajutor”. În zona în care aflorează marne din etajului
Dacian al Pliocenului (aproximativ 4,5 milioane de ani) putem observa exemplare
frumoase de
Viviparus rumanus (gasteropod fosil). Urmează treceri repetate ale
rîului (cu tot cu fetele în spate) şi noi căutari de bivalve fosile. Daniela are
nevoie de un stîlp de susţinere la trecerea prin Slănic, iar cum numai eu eram
în apropiere mă ofer să o trec apa. Datorită nivelului ridicat al rîului,
amîndoi tragem de pantalonii scurţi cît mai sus pentru a nu îi uda. Acest lucru
nu se vede prea bine din exterior şi toată lumea gustă
un moment copios de rîs.
Cel mai tînăr etaj pe care îl vedem este Romanianul.
Limita dintre Dacian şi
Romanian (4,07 milioane de ani) este foarte bine evidenţiată datorită unei
îndulciri pronunţate a apei. Ziua de teren se apropie de sfîrşit. Mai trecem apa
pentru o ultimă dată şi ne îndreptăm înapoi către pensiune. Masa de seară este
binevenită, mai ales cele trei porţii de friptură refuzate de iubitele mele
colege.
Seara se prelungeşte cu două jocuri spumoase de whist, între timp, la cealaltă
masă, urmărindu-se finala Ligii Campionilor la fotbal între F.C. Barcelona şi
Manchester United (scor 3-1). Deoarece somnul întîrzie să apară chiar şi după
ora 2:00, Dan, Ella şi cu mine profităm de întunericul aşternut peste sat pentru
a admira un cer înstelat de mai. Doar frigul ne pune mici probleme, dar sacii de
dormit şi hainele groase îşi fac datoria. Dîre albe trasate peste Calea Lactee
ne cufundă, spre dimineaţă, într-un somn de veghe deranjat doar de lătratul
brusc al unui cîine.
Va urma...