Excursiile din Liceul 'Tudor Vianu', anii 2001-2004 Inapoi la Imagini si cuvinte Despre Cabanierul-Nebun Cabanierul-Nebun Contact Ultimele modificari aduse Cabanierului-Nebun

 

 

Tură cultural-montană în Munţii Aninei: Oraviţa – Anina – Mărghitaş – Prolaz – Caraşova

- 4-6 mai 2013 -

 

 

Linia ferată dintre Oraviţa şi Anina are o poveste aparte, fiind unul dintre cele mai spectaculoase drumuri de fier cu ecartament normal (1.435 mm) din România. Deşi are o lungime de doar 33 km, această linie ferată, supranumită „Semmering-ul Banatului”, străbate 10 viaducte şi 14 tuneluri, iar călătoria cu trenul durează aproximativ 2 ore. Deşi a fost de mai multe ori ameninţată cu închiderea, datorită nerentabilităţii, CFR-ul a menţinut circulaţia feroviară pe această rută.

[Ziua I-a] [Ziua a II-a] [Ziua a III-a]

Ziua I-a. Oraviţa - Anina - Oraşul Nou - Mărghitaş.

 

Trenul Oravita-Anina

Trenul Oraviţa-Anina


În Oraviţa ajungem pe la ora 11:30 şi pentru că cei care vin cu maşina de la Bucureşti sînt încă departe, pornim către centru în căutarea teatrului „Mihai Eminescu” (unul dintre cele mai vechi teatre de pe teritoriul actual al României). Pe drum ne oprim la cîteva biserici, iar la Parohia Ortodoxă „Sfîntul Ilie” îl cunoaştem pe părintele Gelu, care intră în vorbă cu noi. Povestindu-i că vrem să vizităm vechiul teatru, primim invitaţia de a ne lăsa bagajele grele la casa parohială. Bineînţeles că nu refuzăm oferta. Fără rucsaci plimbarea prin Oraviţa este mult mai plăcută. Casele vechi, specific austriece, păstrează parfumul prăfuit al vechiului imperiu. Întîlnim plăci memoriale care amintesc de vizite celebre, cum ar fi cea a lui Francisc I, împăratul Austriei, sau a împărătesei Sisi, care a îndrăgit aceste locuri. Datorită minelor de aur şi aramă, Oraviţa a înflorit în secolul al XVIII-lea. Dezvoltarea a continuat şi în secolul al XIX-lea, prin construcţia primei căi ferate de pe teritoriul actual al României, Oraviţa-Baziaş, pusă în funcţiune în anul 1854 (astăzi circulaţia se opreşte la Iam) şi a primei căi ferate montane, Oraviţa-Anina, dată în folosinţă în anul 1863. Între anii 1925-1938 oraşul Oraviţa a fost reşedinţa judeţului Caraş, făcînd acum parte din România.

Pe o stradă din apropierea teatrului îi zăresc pe Alex, Simona şi Mihai (însoţiţi de Argo, căţelul lor), Călin şi o altă Simona, care în sfîrşit au ajuns în Oraviţa. Pentru ei este ora mesei şi decid, cu excepţia lui Alex, să nu mai viziteze teatrul, urmînd să ne regrupăm la gară.

Teatrul „Mihai Eminescu” a fost inaugurat în luna octombrie a anului 1817. Astăzi, clădirea adăposteşte, pe lîngă sala de spectacole, Muzeul Culturii Cărăşene care poate fi vizitat contra sumei de 1 leu – prea mică pentru ce are de oferit edificiul. Sala – micuţă, dar cochetă – este dotată cu un pian pe scenă şi încă mai găzduieşte spectacole ocazionale.

După ce rugăm un poliţist blond aflat în zonă să ne facă o poză de grup în faţa teatrului, ne grăbim să ne întoarcem către casa parohială. Mai avem doar o oră pînă la trenul ce pleacă spre Anina, iar gara este în capătul celălalt al oraşului. Pe drum ne întîlnim cu Irina şi Parazitul – doi turişti ce ies din peisajul liniştit al oraşului. La casa parohială, în timp ce ne luăm rucsacii în spate, Mihaela îl întreabă pe preot dacă nu cumva are de vînzare cîteva ouă roşii. Cu o deosebită amabilitate, primim în dar cîte un ou de căciulă. Nici nu încape vorbă ca oamenii să ne ia vreun ban, în ciuda faptului că Miha flutură de zor o bancnotă cu Grigorescu. Mulţumim şi ne luăm la revedere de la familia preotului, cu promisiunea că vom reveni, cîndva.

Pornim în pas de marş spre gară, unde ajungem la 14:40, cu 10 minute înainte de plecarea programată a trenului spre Anina. Doar o singură garnitură feroviară circulă în week-end-uri (în timpul săptămînii mai este un tren dimineaţa, la ora 7:02). Spre plăcuta mea surprindere, peronul gării este destul de populat, majoritatea celor care vor călători spre Anina fiind turişti. Aici ne regrupăm cu toţii: 12 oameni + 1 cîine.

Cu o mică întirziere, trenul cu nr. 9697 pleacă de la linia 4, lăsînd în urmă Oraviţa. Cele trei vagoane CFR sînt trase de o locomotivă diesel roşie care străluceşte în lumina soarelui. Ne aşezăm bagajele şi ne îngrămădim care încotro spre geamuri şi uşi pentru că o asemenea călătorie nu poate fi privită de pe scaune. O perspectivă deosebită ne este oferită din capătul ultimului vagon, prin uşa larg deschisă. Admirăm viaductele şi săpăturile în stîncă, capturînd cît mai multe instantanee digitale. Naşul vine şi ne taie bilete, al căror preţ întreg costă 5,2 lei. Pentru că Roxana şi cu mine încă mai avem reduceri de studenţi, primim ultimii biletele ce trebuiesc scrise de mînă. Văzîndu-ne legitimaţiile de studenţi la geologie, naşul începe să ne destăinuie pasiunea lui faţă de pietre şi încearcă să ne descrie, după ureche, cîteva piese din colecţia sa. O las pe Roxana (specialista în domeniu) să povestească cu el pe această temă, dar şi ea se plictiseşte repede.

După două ore de la plecare, trenul ajunge în gara din Anina, pentru ca apoi să pornească înapoi către Oraviţa. Noi coborîm în Anina şi ne îndreptăm spre Oraşul Nou străbătînd centrul Aninei, care arată destul de îngrijit. „Oraş Nou” e doar un fel de a spune. Să nu vă imaginaţi clădiri moderne de sticlă sau mall-uri. Acesta este un cartier de blocuri construit între anii 1989-1992 cu scopul de a extinde oraşul. El a rămas neterminat, iar încetarea treptată a exploatărilor miniere nu a făcut decît să înrăutăţească situaţia. Mina Anina este cea mai veche din România (operînd din 1790 pînă în 2006) şi una dintre cele mai adînci din Europa (peste 1200 m).

Chiar dacă a fost clădit pe baza mineritului, Anina înseamnă mai mult decît imaginea unei apocalipse industriale şi vreau să cred că la un moment dat, oraşul va înflori din nou, astupînd rănile rămase după închiderea minei. Asta se poate realiza în primul rînd prin implicarea autorităţilor locale şi prin promovarea patrimoniului natural şi cultural al zonei.

Un bătrîn, fost lucrător forestier timp de 45 de ani, ne indică o scurtătură prin pădure care, după o pantă a prostului de 20 minute ne scoate în apropiere de blocurile părăsite ale Oraşului Nou. Ajunşi pe culmea Colonovăţu Mare, ne tragem sufletul şi admirăm valea rîului Buhui spre care trebuie să ne îndreptăm. Ceasul bate deja ora 19:00 şi pînă la locul în care ne-am propus să campăm mai este.

Trecem de Oraşul Nou şi, coborînd pe un drum de caruţă, ajungem la rîu. Pe malul drept al Buhuiului întîlnim peştera Mărghitaş, pe care o vizităm pînă în punctul în care galeria se îngustează şi capătă aspect de tobogan.

Revenind la potecă, continuăm pe malul drept al Buhuiului (pe care Bacea îl botează în toate modurile: Bahlui, Bahui, Buhlui). Pînă acum nu am văzut vreo urmă de marcaj, dar conform hărţii sîntem pe drumul cel bun. Lacul Mărghitaş este realizat antropic pe rîul Buhui, în scop de agrement. Deci, dacă urmăm valea rîului vom nimeri şi lacul. Dar pe teren lucrurile nu stau atît de simplu, deoarece poteca se pierde printre copaci căzuţi şi boscheţi. Continuăm înaintarea chiar şi în aceste condiţii, iar în scurt timp sîntem nevoiţi să apelăm la frontale. Deşi între peştera şi lacul Mărghitaş sînt doar 2,5 km, obstacolele de pe drum fac înaintarea destul de anevoioasă. Oboseala începe să îşi facă simţită prezenţa, iar eu mă gîndesc dacă nu ar fi mai bine să căutăm un loc de cort. Parazitul se opune vehement, dar nici terenul nu permite amplasarea corturilor.

Deodată, drumul pe partea dreaptă a rîului devine impracticabil datorită unor stînci verticale de calcar. Traversăm Buhuiul, dar nici pe malul stîng frontalele nu zăresc vreo potecă clară. Confruntînd hărţile (Munţii Noştri şi cea de pe site-ul Parcului Naţional Semenic – Cheile Caraşului) ne dăm seama că poteca marcată ar trebui să fie undeva deasupra noastră. La indicaţiile Mihaelei, las rucsacul şi chitara jos şi pornesc la deal să cercetez. După nici 5 minute găsesc un drum de căruţă bine conturat. Revin la rucsac şi urcăm cu toţii spre drumul din deal.

Pentru că ceasul a trecut de orele 22 şi pentru că simt oboseala unora dintre noi, propun încă o dată să campăm în locul în care ne aflăm. Primesc din nou păreri contrare şi vehemente, aşa că sugerez măcar o pauză de masă, care se aprobă. Terminăm gustarea nocturnă şi primim asigurări de la Bacea şi Parazit, care fuseseră în explorare, că lacul Mărghitaş este foarte aproape. Într-adevăr, se iveşte numaidecît drumul carosabil de pămînt care coboară spre lac. Nu ajungem, totuşi, pînă acolo, căci ne întilnim cu Simona şi Mihai care făceau cale întoarsă: dăduseră de gardul unei pensiuni care restricţiona accesul către lac. Ne întoarcem la bifurcaţia de mai sus, pentru că în apropierea ei se află o poiană largă unde ne putem pune cu toţii corturile. Campăm la lumina frontalelor şi înjurăm paiele uscate care ameninţă să ne înţepe fundurile corturilor.

Acum putem sta liniştiţi să ne bucurăm de un ceai cald făcut la Primus şi să aşteptăm sărbătoarea Învierii Mîntuitorului Iisus. Elena şi Mihaela ne aduc atmosfera bisericească, interpretînd la unison cîntecul „Hristos a Înviat”. După ce ciocnim ouăle roşii pe care le-am primit de la preoteasa din Oraviţa, încingem o scurtă cîntare acustică în aer liber. O parte se retrag la culcare, dar cei mai petrecăreţi ne înghesuim în cortul lui Alex unde depănăm amintiri din caietele de cîntece, cu Bacea şi Pancu alternînd rolul instrumental (doar nu degeaba am cărat chitara pînă aici).



Ziua a II-a. Mărghitaş - Pod Megiureca - Comarnic - Prolaz.

 

Podul Megiureca

Podul Megiureca


În dimineaţa zilei de duminică, Bacea se trezeşte prima. Cu chef de trubadur, ea interpretează frumoase balade pe care le ascultăm ca prin vis. De fapt, cred că acordurile ei ne-au alimentat şi mai bine somnul.

Ne trezim şi noi pe la ora 9 şi, după un mic dejun care cîndva a înotat prin mări albastre şi o blagodarie matinală în dolina din apropiere, ridicăm tabăra. Urmăm drumul care părăseşte fosta staţiune Mărghitaş, odinioară împînzită de turişti. După hotelul Anina, în faţa căruia odihneşte pe butuci o Dacia Solenza, găsim indicatorul metalic care ne arată direcţia către Comarnic. De aici traseul coincide cu terasamentul unei foste căi ferate forestiere cu ecartament îngust, din care însă nu a mai rămas nimic.

Mergem în paralel cu rîul Buhui şi nu după mult timp descoperim o primă peşteră de dimensiuni reduse, pe care nu ezităm să o cotlonim. La scurtă distanţă de aceasta se află una dintre Peşterile de la Haldină, cu galerii frumoase, largi, din care nu lipsesc formaţiunile concreţionare. Din nefericire, ultima sală a fost inscripţionată în mod necivilizat de către unele fiinţe aşa-zis umane, lipsite de creier. Nu înţeleg bucuria pe care o au acele persoane care îşi inscripţionează numele pe rocile peşterilor.

La doar 100 de metri de prima, se află cea de-a doua Peşteră de la Haldină, vizibiliă de asemenea din potecă. Aceasta prezintă două intrări, dintre care una pe jumătate sigilată cu o placă de ciment, pusă acolo, probabil, din cauza apei care izvorăşte din galerie. Profităm de acest izbuc pentru a ne revigora şi umple sticlele, apoi pornim mai departe pe terasament. Momentul răcoros continuă atunci cînd trebuie să ne descălţăm pentru a trece Buhuiul, într-un loc în care se mai pot observă elementele de sprijin ale unui fost pod feroviar. Toată lumea în afară de Simona trece cu bocancii în mînă, chiar şi Argo bucurîndu-se de acest contact cu apa rece.

Imediat după ce traversăm rîul, întîlnim marcajul bandă albastră care ar fi trebuit să ne însoţească şi pînă aici. Ne propunem să nu mai facem aşa multe pauze, pentru că traseul ce ni l-am propus astăzi este lung, iar ceasul ne arată deja ora 12:30. În aproximativ 15 minute ajungem la primul tunel săpat în calcar, pe care îl străbatem fără probleme. Nu acelaşi lucru îl putem spune după ce întîlnim cel de-al doilea tunel, plin cu apă. Astfel, sîntem nevoiţi să îl ocolim peste dealul pe care acesta îl străpunge.

Între frunzele uscate, Alex descoperă un pui de şarpe de care ne speriem puţin, confundîndu-l cu o viperă. Nu este decît un inofensiv şarpe de casă (Natrix natrix) ce devine vedeta şedinţelor foto.

După încă aproximativ o oră, ne aflăm la confluenţa Buhuiului cu rîul Caraş, în locul numit Megiureca (sau Între Rîuri). Aici a fost construit un pod trainic de fier, pentru calea ferată, pe care îl vom trece şi noi. Emoţiile sînt destul de mari (cel puţin pentru mine), dat fiind că distanţa dintre pod şi rîu este de aproximativ 20 m, iar traversarea se face pe o bîrnă lată de 30-40 cm (recunosc că nu am avut curaj sa privesc în jos). Kathrin şi Irina nu se încumetă la un strop de aventură şi aleg să treacă rîul prin apă. Argo este cel mai privilegiat, fiind transportat în rucsac de către Mihai.

Pauza de masă o luăm lîngă peştera Popovăţ, pe care nu o putem vizita mai mult de 2-3 m, datorită unei uşi de metal aflată la intrare. Peştera este destinată în exclusivitate cercetării ştiinţifice. Totuşi, în porţiunea accesibilă de dinaintea uşii vedem un liliac pe care îl cam deranjăm cu frontalele (din curiozitate, fără intenţii rele).

Cu foamea potolită, străbatem un ultim tunel (Cheia), după care intersectăm drumul de pămînt pe care îl ţinem încă 600 m pînă la Comarnic. Aici se află peştera omonimă, care se poate vizita doar cu ghid. Întîmplarea face ca ghidul să fie în zonă şi să ne ofere ocazia de a intra în peşteră. Din nefericire însă, timpul nu ne permite să ne abatem de la planul iniţial şi după o scurtă pauză pornim spre Prolaz pe traseul marcat cu triunghi albastru. Simona şi Mihai, urmaţi mai apoi de Elena, o iau înainte pe drumul de pămînt şi nu nimeresc intrarea în traseu, iar Alex este nevoit să se întoarcă să îi recupereze.

Urcăm dealul Cîrnopole (530 m) şi ajungem într-o zonă cu pomi fructiferi. Zăbovim puţin la bifurcaţia unui drum de căruţă pentru a căuta marcajul, Mihaela, Alex şi Călin însuşindu-şi rolurile de prospectori. Ne aflăm pe podişul calcaros al Iabalcei, de unde vedem culmile munţilor Semenic. În drumul nostru întîlnim numeroase doline şi putem observa depresiunea carstică Groapa Iepii.

Coborîm abrupt spre depresiunea Prolaz, îmbrăţişînd copacii şi înjurînd solul uscat, deosebit de alunecos. Pentru că orologiul bate ora 20 şi nu mai vreau să campăm iarăşi la lumina frontalelor, propun să lăsăm parcurgerea cheilor Caraşului pe a doua zi. Dezbatem varianta, dar din diverse motive nu împărtăşim cu toţii această idee. Nu ne rămîne decît să ne despărţim: Simona, Mihai, Alex, Călin şi Simona se grăbesc să ajungă a doua zi la Braşov, iar în plus Călin trebuie să recupereze maşina din Oraviţa; Irina şi Parazitul sînt pe drum deja de 5 zile şi vor să înopteze cît mai aproape de civilizaţie. Îi rugăm să ne lase un cort pentru Kathrin şi Elena (mulţumim Parazitului), urmînd să îl returnăm a doua zi. Argo este toropit de oboseală şi va ajunge la locul de campare la fel cum a trecut şi podul Megiureca, în rucsac, de această dată fiind purtat de Simona.

La Prolaz mai înoptează nişte oameni din Timişoara, care ne invită la focul lor de tabără. Bacea este fericită că îşi poate prăji ciupercile culese din pădure. Încheiem seara cu o scurtă cîntare afumată corespunzător, după care ne retragem la corturi pentru că dimineaţa ne aşteaptă o trezire la ora 6:00.



Ziua a III-a. Prolaz - Caraşova.

 

Pestera liliecilor din cheile Carasului

Peştera liliecilor din cheile Caraşului


Ziua de luni o începem matinal, ajutaţi de promptitudinea Mihaelei: „Pancule, trezeşte-te! Hai să strîngem corturile că sînt nori de furtună afară”. Este ora 6:00. Ne conformăm, începem să împachetăm, dar nici nu ne dezmeticim de tot că norii „catastrofali” se risipesc. Totuşi, e bine că am reuşit să ne mobilizăm prompt, pentru că ora 8 ne găseşte pe traseu.

Trecem podul şubred de la Prolaz şi intrăm în porţiunea turistică a cheilor Caraşului. Cărarea merge adesea deasupra apei, fiind, pe unele porţiuni, săpată în pereţii de calcar jurasic. Admirăm stratele cutate, vizibile pe versantul opus, pe care apa le-a erodat şi le-a scos la lumină. După aproximativ 1 oră şi 20 de minute, ajungem la peştera Liliecilor, locul în care au înnoptat ceilalţi colegi de tură. Facem cîteva poze, dar nu zăbovim mult pentru că încă nu ştim cum vom ajunge în Reşiţa.

La ora 10 sîntem deja la drumul naţional 58, pe podul rutier de peste Caraş, lîngă localitatea Caraşova. Ne întindem de-a lungul şoselei, cu degetul mare la înaintare, în speranţa că vom opri vreo maşină care să ne ducă spre Reşiţa. Traficul este destul de slab, iar cele cîteva autoturisme ce trec pe lîngă noi nu arată nicio intenţie de a opri. Faptul că sîntem 5 nu mă prea încîntă, dar Mihaela nu vrea să ne despărţim şi speră să găsim un mijloc de transport care să ne ia pe toţi la pachet.

Dorinţa ei se îndeplineşte după ce, la capătul celălalt al podului, lîngă un restaurant, îi vedem pe Irina şi Parazit. Îi sun repede şi aflu că au vorbit deja cu patronul de acolo să vină cu un microbuz ca să ne ducă în Reşiţa. Transmit şi celorlalţi vestea şi ne urnim spre local. Peste 20 de minute soseşte omul cu o dubiţă de 9 locuri, în care încăpem toţi fără probleme. Numele său este Mihai şi, dacă aveţi nevoie de tansport în zonă îl puteţi găsi la nr. de telefon 0761101755. Auzind că vorbeşte în limba croată cu oamenii de la restaurant, il întreb mai multe detalii despe comunitatea locală. Caraşova este un sat croat, cu influenţe bulgare ce pot fi observate în portul popular. Acesta încă mai este păstrat, oamenii îmbrăcîndu-se la sărbători în straie tradiţionale. Ei sînt de religie catolică, iar d-l Mihai este un om credincios. Ne povesteşte nemulţumirea pe care o are la adresa unora dintre capii bisericii catolice, care în acest an au stabilit data Paştelui în imediata apropiere a Bunei Vestiri, care a fost astfel sărbătorită în Săptămîna Mare.

În fine, ajungem în Reşiţa, unde aflăm că într-una din halele ce au aparţinut Uzinei Constructoare de Maşini funcţionează fabrica de biciclete VeloCity. Căutînd pe internet, am aflat multe lucruri pozitive despre VeloCity, fabrica deschisă în anul 2008 fiind locul în care se asamblează bicicletele comercializate în magazinele Decathlon.

După ce îi mulţumim d-lui Mihai pentru cursă, găsim o terasă la care să putem servi ceva de mîncare. Kathrin, Elena şi cu mine nu mai zăbovim mult, îi lăsăm pe hămesiţi să mănînce şi pornim spre gara de sud de unde vom lua trenul spre Timişoara (Regiotrans). Roxana ne însoţeşte pînă la gară, unde mai povestim puţin pînă ce trenul nostru pleacă.

Avem parte de înghesuială, multă lume alegînd să meargă pe această rută astăzi. Elena coboară la Jebel, urmînd să viziteze o prietenă, iar în Timişoara Kathrin ia trenul către Satu Mare. Eu am tren direct spre Tîrgu Mureş, un automotor Siemens, care pleacă mai tîrziu cu 30 de minute decît ora programată. Pentru că nimeni nu zice nimic, mă aşez la clasa I-a, unde voi sta pe tot parcursul călătoriei. Încep să scriu acest RT încă din tren, printre reprize de somn şi privit pe fereastră. Aşa se încheie o tură cam obositoare, dar frumoasă: am reuşit în sfîrşit să merg cu trenul pe ruta Oraviţa-Anina, alături de o companie minunată!

Corturi linga Marghitas

Corturile noastre lîngă Mărghitaş

Fotografie de Mihaela Bacea