RT Traseu de culme in muntii Capatinii si Paring

Munţii Căpăţînii şi Parîng: Bărbăteşti - curmătura Builei - şaua Zmeuret - Vîful Nedeia - curmătura Olteţului - pasul Urdele - Parîngul Mare - Petroşani

- 6-11 iulie 2011 -

O tură de legătură între munţii Parîng şi Căpăţînii am încercat şi anul trecut, dar ploile din septembrie ne-au făcut să ne întoarcem paşii după numai două zile şi o noapte dormită la refugiul Cîrja din munţii Parîng. De atunci mi-a rămas întipărită în minte dorinţa de a ajunge în Curmătura Olteţului, şaua ce leagă plaiurile Căpăţînii de mult mai masivul Parîng. De data aceasta vom încerca traseul în sensul opus, rămîne doar să stabilim din ce parte vom începe ascensiunea în culmea principală a munţilor Căpăţînii. Varianta cea mai facilă pare drumul ce urcă din comuna Mălaia spre stînele Zmeuret (a existat o tentativă şi pentru acest traseu, anul acesta în preajma Rusaliilor, dar toată lumea, inclusiv Vlăduţ, s-a speriat de prognoza nefavorabilă a vremii, iar tura s-a anulat cu 2 ore înainte de a începe). Cea de-a doua rută pe care o iau în calcul ar fi o traversare din culmea Buila-Vînturariţa spre aceleaşi stîne. O sun pe Cristina pentru a îi prezenta cele două variante de traseu şi ne gîndim care ar fi mijloacele de transport necesare fiecărei opţiuni. După mici dezbateri, hotarîm că putem merge cu autoturismul pînă la Băile Govora (unde locuieşte mătuşa Cristinei), iar de acolo ne poate duce un vecin pînă mai sus de satul Bărbăteşti, pe valea Otăsăului, de unde putem urca la schitul Pătrunsa, apoi în Curmătura Builei. Sîntem avantajaţi de faptul ca nu trebuie să recuperăm autoturismul (acesta aparţine mătuşii), altfel am fi ales Mălaia ca punct de plecare în drumeţia noastră. Al treilea camarad va fi Ovi, pe care îl vom ridica la 9 dimineaţa de la Gara de Nord, el locuind acum în oraşul Băicoi.

[Ziua I-a] [Ziua a II-a] [Ziua a III-a] [Ziua a IV-a] [Ziua a V-a] [Ziua a VI-a]

Ziua I-a. Bărbăteşti - Schitul Pătrunsa - Curmătura Builei.

Curmătura Builei

Ziua I-a începe prin încărcarea bagajelor în autoturismul BMW (model break fabricat în anii '90) cu care ne vom deplasa spre Băile Govora. Pe lîngă rucsacii noştri, avem de transportat mai multe sacoşe pentru neamurile de acolo. Îl ridicăm pe Ovi de la Gară şi ne înscriem spre autostradă, nu înainte de a admira, de două ori chiar, proaspăt construitul pasaj Basarab. Deşi nu are prea mulţi km în palmares, Cristina se descurcă minunat în spatele volanului. În Piteşti facem o mică escală la magazinul CraiMont pentru că Ovi are nevoie de nişte sandale (pe cele vechi le-a pierdut în jnepenişul din Piatra Craiului). Eu nu mă pot abţine şi îmi achiziţionez o busolă tare simpatică, o carabă şi o harta mai nouă (DiMap) cu munţii Parîng. Am zis că nu strică să avem o hartă actualizată cu starea curentă a marcajelor, dar în teren vom constata că tot cartea lui Nae Popescu din 1986 e mai bună.

În Băile Govora ne întîmpină o scurtă ploaie trecătoare care însă nu ne sperie. Mai cumpărăm ceva brînză topită şi pîine, după care mergem să o cunoaştem pe mătuşa Cati. Bineînţeles că sîntem invitaţi la masă, iar la foamea pe care o avem nici nu ne gîndim să refuzăm. Aceste bucate proaspăt gătite sînt binevenite, deoarece ne aşteaptă 6 zile în care vom mînca din belşug supe la plic, pateu şi peşte din conserve. Îl aşteptăm pe vecinul Viorel care va aduce maşina înapoi la Govora, timp în care discutăm cîţi oameni încap într-un BMW break. Cati s-a gindit ca ar vrea să vină cu noi împreună cu alte trei persoane, ca să vadă şi ei valea Otăsăului. Deşi eu nu cred că vom reuşi să ne îngrămădim 8 suflete + 3 rucsaci graşi în această maşină, chiar daca este vorba de un break, efectuăm totuşi o tentativă, eşuată, de înghesuie. După reorganizare, ramînem doar şase persoane (Ovi în hayon, alături de bagaje) şi pornim BMW-ul spre satul Bărbăteşti, apoi pe drumul forestier ce continuă pe valea Otăsăului. La capătul acestuia ajungem în jurul orei 15.30. Este un pic cam tîrziu pentru a începe o zi de traseu, dar cum destinaţia fixată este Curmătura Builei ne permitem această zăbavă.

Urcuşul destul de susţinut de la începutul traseului este amplificat parcă şi de greutatea rucsacilor. Marcajul cruce roşie ne însoţeşte prin pădure pînă la Mănăstirea Pătrunsa, la care sosim după aproximativ o oră şi jumătate. Aici poposim aproape jumătate de ceas pentru a ne alimenta cu apă şi pentru a vizita biserica mănăstirii. De aici începem să căutăm semnul punct galben, urmînd indicatorul instalat de oamenii de la Parcul Naţional Buila-Vînturariţa. Urcăm pe lîngă un gard, dar un călugăr ne vede şi strigă după noi, arătîndu-ne pe unde ar trebui să mergem pentru a găsi poteca cea bună. Urmăm această îndrumare şi după cîteva minute răzbim în poteca bine conturată şi marcată. Ne continuăm drumul printr-o pădure falnică de fag, presărată cu blocuri mari de calcar. Deviem un pic de la traseu pentru a opri la un punct de belvedere, loc în care este amplasată o cruce mare de lemn. Admirăm Munţii Cozia, dar nu stăm prea mult la popas pentru că este deja tîrziu şi nu vrem să instalăm corturile la lumina frontalelor. Ieşind din pădure, poteca nu mai este foarte bine conturată şi străbate versantul înierbat care acum este presărat cu o mulţime de flori. Dintre acestea ies în evidenţă cu precădere buchetele de garofiţe care devin din ce în ce mai numeroase. Nu pot să nu remarc atît de frumoasa barba-ungurului (Dianthus spiculifolius) cu al său miros deosebit.

Starea marcajului este bună, dar în apropiere de Curmătura Builei, mai mult din neatenţie, reuşim să îl pierdem, aşa că urcăm de-a dreptul spre şa. Nu trece mult timp şi auzim cîinii de la stîna aflată în curmătură, ba mai mult, chiar îi vedem. După ce vorbim cu ei se mai potolesc din lătrat, dar pentru că ei sînt 6 iar noi doar 3, înhaţ repede o creangă mai ţeapănă de molid pentru a îi ţine la distanţă. După 5-10 minute de urcat cu craca în braţe zărim şi oile, iar ciobanul ne atrage atenţia că i le speriem (după ce nici măcar nu a încercat să îşi cheme cîinii care lătrau ca disperaţii). Ajunşi în Curmătura Builei, instalăm repede corturile şi admirăm apusul peste creasta Căpăţînii şi nişte nori mari şi negri care dezlănţuie o torenţială peste locurile spre care ne vom îndrepta noi în ziua următoare. După ce se lasă seara, vîntul îşi face serios simţită prezenţa şi toată noaptea o să fluture puternic cortul meu "Back to Nature" ca să nu mă lase să dorm prea bine.

Ziua a II-a. Curmătura Builei - Curmătura Comarnice - Curmătura Zănoaga.

Vîrful Govora

După o noapte vînturată şi o încercare timidă de admirat răsăritul soarelui, îmi fac curaj şi mă dau jos din cort pentru a aduce mîncarea ce cu o seară înainte o mutasem în refugiu (măsură anti-urs). În drumul spre refugiu, ciobanul care ne reproşa ieri că îi speriem oile, mă întreabă dacă avem să îi dăm şi lui una sau două linguri de cafea. Eu nu am aşa ceva, dar mă gîndesc că e posibil să găsească la colegii mei. Profit de această ocazie pentru a îl întreba dacă ne poate da şi el nişte lapte. Cafea nu avem, dar îi oferim un instant 3 în 1 şi un plic de ciocolată caldă. Omul se întoarce cu o sticlă de lapte proaspăt muls şi acceptă încîntat acest troc.

Traseul îl începem pe la ora 11. Din Curmătura Builei coborîm La Troiţă, de unde ne alimentăm cu apă. De aici, urmăm poteca marcată cu triunghi roşu spre Curmătura Comarnice. În apropierea unei stîne părăsite cărarea nu mai este foarte clară aşa că rătăcim puţin marcajul şi, în loc să urcăm, coborîm uşor spre construcţia realizată de mîna omului. Ne dăm seama repede de greşeala comisă şi ne întoarcem pentru a regăsi, fără probleme, semnul aflat pe bucăţile de calcar. În continuare, poteca alternează porţiunile de pădure cu cele de pajişte mergînd aproape de baza culmii ruiniforme a Builei-Vînturariţa. Pe la ora 13 ajungem la Curmătura Comarnice unde se ramifică traseul dintre Cabana Cheia şi Şaua Zmeuret, marcaj bandă albastră. Un mic popas este binevenit, iar eu profit de această ocazie pentru a realiza un moment de cugetare printre falnicii molizi. Cărarea prin pădure este bine conturată şi urmează, în mare parte, cumpăna de ape. Marcajul este şi el prezent pe arbori, întro stare destul de bună. Singura confuzie mai serioasă apare întro poiană unde avem nevoie de ceva bîjbîieli pentru a ne da seama încotro trebuie să ne îndreptăm. După ce ieşim din pădure putem admira în urma noastră conturul masivului de calcar de unde am pornit azi dimineaţă. Urcăm în continuare pe Plaiul Lespezi care se lărgeşte din ce în ce mai mult, iar în scurt timp poteca se transformă în drum forestier şi urcă în serpentine către vîrful Govora (1958 m) pentru a se racorda apoi la drumul forestier ce se aşterne ca o macaroană uriaşă pe culmea principală a Munţilor Căpăţînii. Atingem Şaua Zmeuret în jurul orei 19.00, dar decidem să nu coborîm spre stîne şi izvoare şi să căutăm un loc bun de campat chiar în culme. Astfel, mai mergem aproximativ 45 de minute şi ne oprim în Curmătura Zănoaga, unde drumul forestier străbate o pădurice. Instalăm repede corturile, după care Cristina şi cu mine dăm iama în conserve. Ovi nu se grăbeşte să înfulece, aprinde un foc straşnic şi îşi pregăteşte, meticulos, o mîncare de linte cu hrişcă.

Deoarece nu am campat lîngă o sursă de apă, eu mă duc să caut unul dintre sumedenia de izvoare marcate pe hartă. Merg cam 20 de minute prin pădure, urmînd un drum forestier pînă ce dau de o stînă. Nu reuşesc să mă apropii prea bine căci gurile cîinilor încep să latre. Comunic de la distanţă şi aflu de la ciobăniţă încotro este izvorul. Îl găsesc repede, mă aprovizionez cu apă şi mai zăbovesc puţin pentru a privi un apus splendid de soare. Ajuns înapoi la cort, cerul senin mă îndeamnă să îmi scot sacul afară şi să îmi potrivesc culcuşul pentru a dormi sub cîmpul plin cu stele. Peste noapte, Cristina se trezeşte panicată la auzul respiraţiei unui animal şi al unor foşnete pe care ea le asociază cu un urs ce umblă la pungile cu mîncare agăţate în copac. Mă trezesc şi eu dar nu zăresc nimic în jurul meu, iar cel mai probabil foşnetele se datoresc răsucirilor mele repetate în sacul de dormit (amorţisem!). După acest eveniment eu adorm, iar pînă dimineaţă nu mai am probleme decît cu roua care se aşterne şi peste sacul meu.

Ziua a III-a. Curmătura Zănoaga - vf. Nedeia - Curmătura Olteţului.

Vîrful Nedeia

Bineînţeles că pungile cu mîncare stau neatinse, proptite în molid aşa cum le aşezasem aseară. Mîncăm, strîngem tabăra şi, pe la 10.30, revenim pe drumul de culme care nu ne pune la mare încercare. Ovi se plictiseşte repede de acest mers monoton şi nu ezită atunci cînd se aude motorul unui Aro. Îi face semn cu mîna, maşina opreşte, iar cei doi colegi ai mei urcă în spatele camionetei. Eu decid să nu mă alătur lor, pentru că nu prea îmi surîde să folosesc mijloace motorizate în mijlocul acestei drumeţii, mai ales că nu sîntem obosiţi, iar ziua abia a început. Aşadar, îmi continui singur paşii pe drumul forestier pe care îl voi părăsi în scurt timp pentru a urca spre porţiunea înaltă a Munţilor Căpăţinii, către Vîrful Ursu.

Din cauza pantei destul de abrupte mă ia cu foame, aşa că îmi găsesc un loc cu privelişte faină în care mă opresc pentru a băga pe sub nas nişte zacuscă şi brînză topită. După masa binemeritată, continui să merg şi nu după mult timp îi ajung din urmă pe cei doi dezertori. Împreună putem admira deja, spre vest, vîrful Nedeia (cel mai înalt din Munţii Căpăţînii) pe care urmează să îl urcăm în această după-amiază şi, spre nord, creasta Tîrnovului (o culme secundară, calcaroasă). Pe Vîrful Căpăţîna (2094 m) efectuăm un popas mai îndelungat pentru a putea şi ceilalţi să îmbuce cîte ceva. După acest moment de odihnă, reluăm traseul care coboară circa 200 m diferenţă de nivel pe nişte grohotişuri roşiatice pînă în Şaua Funicelul. De aici avem de urcat spre Vîrful Beleoaia. Eu rămîn puţin în urmă pentru că rucsacul îmi cam apasă spatele. Ovi şi Cristina reuşesc cumva să dispară din cîmpul meu vizual şi mă gîndesc că au băgat turbo. În timp ce mă chinui să urc o pantă mai accentuată, îi zăresc pe cei doi undeva în urma mea, mult la vale, ieşind dintrun jnepeniş. Nu ştiu cum au reuşit să ajungă acolo pentru că poteca pe unde am mers eu era destul de evidentă. La scurt timp după ce ne regrupăm reîntilnim şi drumul forestier. Pentru a ajunge pe Vîrful Nedeia trebuie să facem o mică abatere care durează aproximativ 20 de minute dar merită cu desăvîrşire, deoarece, pe vreme senină, priveliştea este splendidă. Chiar în apropiere de pisc întilnim o turmă de oi, cu paznicii canini de rigoare. Nu scăpăm de cîteva lătrături, dar reuşim să ajungem în siguranţă pe Vîrful Nedeia (2130 m). Deşi este cel mai înalt punct din Munţii Căpăţînii, nu există nicio plăcuţă care să ateste acest lucru. Pe vîrf se află doar cîteva grămezi mari de pietre. După ce facem pozele de rigoare şi un tur de orizont, încercăm să intuim unde s-ar afla Curmătura Olteţului. Reuşim să distingem colţii Nedeii, nişte proeminenţe stîncoase aflate în imediata vecinătate a şeii spre care urmează să coborîm în continuarea traseului nostru. O ploaie torenţială cu descărcări electrice se abate peste Munţii Lotrului, dar deocamdată pe noi duşurile reci ne ocolesc. Ne oprim puţin pentru a privi fulgerele care ţîşnesc din grămada neagră de nori, gîndindu-ne cît timp vom mai reuşi să evităm întîlnirea cu intemperiile. Din această şa ne încadrăm din nou pe drumul forestier care ocoleşte Vîrful Negovanu, purtîndu-ne către Curmătura Olteţului. Ultimul stindard al Munţilor Căpăţînii este vîrful Bou (1908 m) care ne confirmă că nu mai avem mult pînă ce vom pune capăt acestei zile care s-a dovedit a fi istovitoare, nu din cauza dificultăţii, ci al lungii traseului parcurs.

În imediata apropiere a vîrfului Bou, banda roşie îşi face simţită prezenţa şi ne ajută să aflăm cea mai facilă coborîre spre Curmătură. Aici vom instala corturile, dar nu înainte de porni în recunoaştere pentru a vedea unde se află sursa de apă. Deşi este abia a treia zi a excursiei, Cristina îşi dă seama că mîncarea nu îi va ajunge pînă la sfîrşitul călătoriei, aşa că încercăm să obţinem nişte lapte şi brînză de la una din stînele aflate ceva mai la vale, la sud de Curmătura Olteţului. Cu aceste întrebări mă adresez ciobanilor aflaţi la prima stînă, încercînd să acopăr vocile răguşite ale cîinilor. Nu primesc prea mult ajutor de la aceşti oameni care au, mai degrabă, chef de glumă. Îmi răspund că ei nu pot să îmi vîndă 1 kg de brînză, din motivul lipsei unui cîntar. Mă redirecţionează, totuşi, spre cea de-a doua stînă, unde găsesc mai multă amabilitate. Din nefericire, în trei portofele nu avem decît o bancnotă de 10 lei şi alte cîteva de 50, iar ciobanii nu ne pot oferi rest. În aceste condiţii achiziţionăm aproximativ o jumătate de kg de brînză şi 1 litru de lapte. În imediata apropiere a celei de-a doua stîne se află şi izvorul din care se adapă cu poftă o vacă.

Deşi pe harta realizată de Nae Popescu în anul 1977 traseul de culme al Munţilor Căpăţînii apare marcat în întregime cu bandă roşie, pe teren aceasta lipseşte astăzi în mare parte. Am găsit-o doar în cîteva rînduri, cu precădere pe drumul forestier, mai accentuat în sectorul de după vîrful Nedeia pînă în Curmătura Olteţului. Pe vreme bună nu sînt probleme de orientare, poteca urmînd culmea destul de largă şi, pe multe porţiuni, drumul forestier. Pe vreme nefavorabilă, atunci cînd vizibilitatea este redusă, se recomandă folosirea cu atenţie a busolei şi consultarea în repetate rînduri a hărţii.

Ziua a IV-a. Curmătura Olteţului - Pasul Urdele - Lacul Iezerul Parîngului.

Vîrful Urdele şi Transalpina

Curmătura Olteţului (1615 m) este, din punct de vedere geografic, limita dintre Munţii Căpăţînii şi Parîng. Această scobitură uriaşă ce desparte cele două masive marchează jumătatea traseului nostru.

Reuşim să ridicăm tabăra în jurul orei 11 şi, după ce ne plictisim să ne jucăm cu trei măgăruşi prietenoşi, decidem să urmăm un drum forestier care sperăm că ne va conduce mai uşor spre culmea Parîngului. Marcajul bandă roşie lipseşte cu desăvîrşire (sau cel puţin nu l-am văzut noi), acesta fiind motivul pentru care nu am optat pentru un urcuş "de-a dreptul" (bine, ne-a fost şi cam lene). După aproximativ 20 de minute ne dăm seama că drumul forestier nu urcă în culme şi nu avem altă alternativă decît să o luăm pieptiş pe firul temporar de apă al unei mici văi. Ne luptăm cu panta dar reuşim să ieşim în culme, unde ne putem orienta. Odată reveniţi pe cumpăna de ape reîntîlnim şi banda roşie, pe alocuri destul de ştearsă dar cu o prezenţă constantă. Cu cît lăsăm tot mai în spate Munţii Căpăţînii se poate obseva o schimbare în alcătuirea reliefului prin apariţia rocilor granitoide şi a reliefului glaciar.

Avem parte de o zi caniculară cu un soare arzător ce o determină pe Cristina să meargă îmbrăcată cu pantaloni lungi şi să caute disperată ceva cu mînecă lungă. Din fericire, îi pot oferi o bluză pe care o am în rucsac tocmai pentru astfel de necesităţi. La toate acestea se adaugă un tricou înfăşurat pe cap, iar Cristina adoptă stilul vestimentar al beduinilor.

În apropiere de vîrful Galbenul ni se deschide o frumoasă privelişte către vîrful Urdele (2228 m) pe care se înşurubează Transalpina, adică drumul naţional 67C. Tot aici ne întîlnim şi cu primii turişti (după 3 zile şi jumătate de umblat pe munte), un cuplu cam de 40 de ani plecat întro scurtă drumeţie în împrejurimile DN 67C.

Transalpina, acest vechi drum roman, a fost reconstruită în anii '30 în scop strategic şi economic. Regele Carol al II-lea a inaugurat-o în 1935 şi a parcurs-o în întregime, alături de suita sa, în 8 ore. De aceea, Transalpina mai este cunoscută şi sub numele de "Drumul Regelui". În al Doilea Război Mondial drumul a fost reabilitat de către germani, dar a rămas neasfaltat pînă în anul 2009, cînd s-au început lucrările de lărgire şi modernizare. În luna septembrie a anului 2011, Transalpina este în proporţie de 98% asfaltată, fiind finalizate toate lucrările din zona alpină. Acesta este cel mai înalt drum naţional din România, atingînd altitudinea maximă în pasul Urdele (2145 m).

Nu trece mult timp şi ne întîlnim cu asfaltul proaspăt turnat pe Transalpina. Avem circa 2 km de parcurs pe lîngă acest drum care este foarte circulat (autoturisme, motociclete, biciclete), astăzi fiind sîmbătă. Vedem maşini de toate felurile, de la Logane la Mercedesuri cu gardă joasă. Asfaltul facilitează oricărei maşini parcurgea acestui drum care pînă acum doi ani era accesibil doar pentru şoferii care conduceau fie un 4x4, fie un autoturism normal (chiar şi Dacia 1310) dar care ştiau să abordeze şi să aprecieze un drum de munte nemodernizat. Spre vîrful Urdele urcăm traversînd serpentinele, salutînd din cînd în cînd eforturile unui biciclist care ne depăşeşte gîfîind. Trecem prin pasul Urdele pe lîngă utilajele care atunci încă lucrau la drum, apoi coborîm pînă cînd întîlnim stîlpul indicator către lacul Gîlcescu şi vf. Parîngul Mare. Nu ştiu care este toponimul corect, Cîlcescu sau Gîlcescu, dar eu voi adopta de aici înainte denumirea folosită în cartea lui Nae Popescu, şi anume "Cîlcescu".

După ce părăsim şoseaua ne aşteaptă o pantă destul de abruptă spre vîrful Iezer (2157 m) care este, mai degrabă, un mic platou unde ar merge încins un joc de fotbal. Ceasul arată ora 18.30 şi ne gîndim că ar fi cazul să căutam un loc în care să înnoptăm şi, cu ajutorul hărţii lui N. Popescu, alegem un traseu nemarcat pînă la Lacul Iezerul Parîngului. Din şaua situată între vîrfurile Iezer şi Mohor, coborîm aproximativ o oră în căldarea Iezerului unde se află şi lacul omonim. Aici îl întîlnim pe ciobanul Ion din Novaci, care ne spune că putem urca fără probleme a doua zi înapoi în culme pe firul pîrîului. Ion ne mai zice că oile lui sînt sterpe (adică nu dau lapte). Nu cred că ştie exact ce înseamnă sterp, pentru că mă îndoiesc că acele oi nu pot făta miei (de ce le-ar mai ţine, oare?). Instalăm corturile la 50 m de lac, pe un loc mai înalt, mai drept şi ne-mlăştinos şi începem să raţionalizăm mîncarea, deoarece Cristinei nu îi va fi suficientă haleala proprie pînă luni. Drept urmare, pun la bătaie supele la plic şi încep să îmi fac griji pentru gazul din Primus care este şi el pe terminate.

Ziua a V-a. Lacul Iezerul Parîngului - şaua Mohorului - Lacul Mîndra.

Lacul Mîndra

Nu reuşim nici astăzi sa plecăm înainte de ora 11. Urmăm indicaţiile ciobanului şi urcăm pe lîngă firul pîrîului Iezer pînă în şaua Mohorului, unde ne înscriem din nou pe traseul de creastă, marcaj bandă roşie. Ne întîlnim iarăşi cu Ion din Novaci şi ale sale mioare, după care facem un mic popas la bifurcaţia de unde se desprinde poteca însemnată cu triunghi roşu ce coboară spre Lacul Cîlcescu prin Hornul Lacurilor. De aici înainte putem observa o nouă schimbare a caracteristicilor reliefului prin apariţia unor complexe de circuri şi văi glaciare (Cîlcescu, Roşiile). Peisajul se aseamănă cu cel al Munţilor Retezat, pentru că întîlnim lacuri străjuite de căldări abrupte, îmbrăcate în straie de jnepeni, iarba şi grohotişuri. Survolăm de la înălţime conturul cîtorva astfel de iezere, iar în jurul orei 13.45 ajungem în şaua Piatra Tăiată, loc în care se întîlnesc traseul marcat cu cruce roşie ce urcă dinspre Cîlcescu, poteca ce duce în pasul Groapa Seacă (bandă albastră, marcaj deteriorat) şi culmea principală pe care o parcurgem noi.

Parîngul Mare apare şi dispare întro cortină de nori care se tot plimbă peste crestele înalte. Astfel, coborîrea de pe vîrful Ieşul ne este îngreunată şi, din pricina vizibilităţii reduse, rătăcim marcajul ascuns undeva pe bucăţile groase de granit. O spărtură în nori şi o orientare cu busola ne ajută să găsim calea corectă care urmează pentru puţin timp direcţia sud. Ne aşezăm paşii deasupra lacului Roşiile pentru a urca, apoi, pe vîrful Gruiul (2345 m). Imediat ce trecem de şaua omonimă, ne pregătim de ascensiunea spre Parîngul Mare. Liniştea ne este deranjată de bubuituri ce vin dinspre nord, de peste lacul Mîndra. Un tăvălug negru striveşte tot ce întîlneşte în cale, apropiindu-se cu repeziciune de noi. Din sens opus, ne întilnim cu nişte băieţi din Cluj care plecaseră de dimineaţă din Petroşani şi ne întreabă cît ar mai fi de mers pîna la tăul Zănoaga Mare. Să mai aibă aproximativ o oră, dar acest lucru contează mai puţin pentru că ne dăm seama că nici noi, nici ei nu avem cum să mai scăpam de torenţială. Iată că după trei zile în care am privit-o de la distanţă, furia ploii se dezlănţuie scuipînd grindină şi fulgere. Ne retragem rapid de pe linia crestei şi ne culcăm la pămînt, la adăpostul firav al pelerinelor. Linii neregulate de lumină străpung picăturile de apă, iar la auzul unui tunet mai puternic, Ovi şi Cristina o zbughesc 20 m mai la vale. Sub bătaia bucăţilor de gheaţă nu mă pot gîndi decît la cum ar arăta ultimele clipe... Doar cineva mai puternic decît noi a decis ca norii să se spargă şi ne-a dăruit un curcubeu aşezat ca o cupolă peste culmile însorite ale Parîngului.

Ne împachetăm hainele de ploaie şi verificăm cît de bine şi-au făcut acestea datoria. Ovi e destul de ud, geaca lui nefăcînd faţă rafalelor torenţiale. Decidem totuşi să continuăm drumul şi să urcăm pe Parîngul Mare (2519 m), cel mai înalt pisc din munţii cuprinşi între Jiu, Strei şi Olt. De pe vîrf situaţia nu se arată prea încurajatoare, nori negrii măturînd cu fulgere dincolo de vf. Cîrja. Aşteptăm 15-20 de minute doar-doar s-o mai lumina cerul, dar acest lucru nu se întîmplă. Ceasul este deja 18.15, iar lacul Mija, unde ne-am fi dorit să ajungem, este departe. Ovi are hainele îmbibate de apă şi nu are rost să forţăm, aşa că astăzi vom coborî înapoi în şaua Gruiul, apoi către lacul Mîndra lîngă care vom aşeza corturile. În lipsa altei surse, folosim apa din lac pentru a prepara supe şi ceai. Omorîm prin fierbere vietăţile roşii care înoată în ibric şi gestionăm cugetat mîncarea ce ne-a mai rămas: două conserve şi două plicuri de supă. Ovi mai are şi el ceva grăunţe pe care mîine le vom termina împreună.

Ziua a VI-a. Lacul Mîndra - vf. Parîngul Mare - Hotel Rusu - Petroşani.

Ovi, Cristina şi cu mine pe vîrful Parîngul Mare

Este ultima dimineaţă a drumeţiei noastre. Ne trezim la 7.20 pentru că nu ştim exact la ce oră avem tren în Petroşani. Cristina împarte cu mine şi ultima conservă de pateu (da, aţi citit bine, pateu), iar eu ofer la schimb o supă, epuizînd astfel ultimele picături de gaz din butelia mea. Strîngem repede cortul şi îi facem galerie lui Ovi care se lungeşte la un ness şi rămîne în urmă cu împachetatul. Începem traseul cu o urcare susţinută înapoi în şaua Gruiul ("jumătate de zi", o numea Cristina aseară), iar apoi pornim pentru a doua oară spre Parîngul Mare. Aşadar, ajungem încă o dată pe cel de-al cincilea vîrf muntos, ca înălţime, din România. Acesta este, în acelaşi timp, cel mai înalt pisc din ţara noastră situat în afara Munţilor Făgăraş.

De această dată ne întîmpină un cer albastru care este brăzdat doar de cîţiva nori risipiţi. Mai facem un rînd de poze, admirînd creasta zimţată şi accidentată pe care urmează să o parcurgem în continuare. Ne luăm la revedere de la măreţul vîrf şi ne aşternem paşii peste înşiruirile de lespezi. Se poate observa cum poteca străbate o culme ascuţită, diferită de ceea ce am întîlnit în zilele precedente. După cîteva vîrfuri, ne iese în cale un petec de zăpadă care este numai bun pentru a încinge o mică bulgăreală. În drum spre Cîrja, zărim o turmă de capre negre ce numără cel puţin 20 de indivizi. Acestea se sperie cînd ne aud că ne apropiem şi coboară în mare viteză din creastă, ţopăind cu o uşurinţă de invidiat pe panta destul de abruptă alcătuită numai din bucăţi mari de granit.

În jurul orei 12 atingem vîrful Cîrja (2405 m). Ovi ne alimentează cu o mîncărică de orez, linte şi hrişcă, reuşind astfel să terminăm orice urmă de mîncare din rucsaci. Coborîm apoi spre refugiul Cîrja (Rudolfshütte 1889, refăcut şi administrat de Asociaţia Schi Turism Montan "Pro-Parâng"), unde am înnoptat cu un an în urmă. Atunci vremea potrivnică ne-a determinat să facem cale întoarsă la început de drum. Astăzi, acest refugiu ne oferă o ultimă aromă de munte, alături de un ceai pe care îl prepar folosind Primus-ul lui Ovi.

Tot mai aproape se arată Complexul Turistic Parîng spre care coborîm destul de sec, fără să mai urcăm şi pe vîrful Parîngul Mic. La punctul Salvamont de lîngă telescaun, intrăm în vorbă cu un om care schimbă un bec. De la el aflăm istorisiri despre un copil devorat de urs pe lîngă Rînca şi despre două femei trăsnite într-o stînă, datorită, se pare, unui bec conectat printr-un fir la un generator care nu funcţiona. Am mai sta la taclale cu salvamontistul, dar norii negri ne alungă înspre Petroşani. Nu reuşim să scăpăm de ploaia care ne ajunge din urmă şi ne udă bine, aşa ca pentru sfîrşit de tură. Sosim la Hotel Rusu cu bocancii îmbibaţi de apă şi decidem să luăm un taxi înspre gară pentru că nu mai este o plăcere să mergem pe jos încă 8 km.

Doar atunci cînd coborîm din taxi conştientizez că am ajuns în Petroşani, după 6 zile în care am trecut, pe rînd, peste Masivul Buila-Vînturariţa, culmile Căpăţînii, Curmătura Olteţului, Transalpina şi, în final, peste turnurile semeţe ale Parîngului.

Ne readaptăm la civilizaţie şi servim o masă caldă la o terasă din centrul oraşului, iar apoi ne îndreptăm spre gară. Un moment de spontaneitate ne face să luăm primul personal spre Tîrgu Jiu, unde ne întîlnim întîmplător cu o prietenă de-ale lui Ovi în gară. Lăsăm bagajele la ea şi ne plimbăm prin oraş, revăzînd operele de artă ale lui Brîncuşi (Poarta Sărutului, Scaunele, Masa Tăcerii). La miezul nopţii ne urcăm în trenul spre Bucureşti, acompaniaţi de o ploaie torenţială coborîtă probabil din Munţii Parîng.