- 6-8 ianuarie 2011 -

Ţara Haţegului este un ţinut cu o deosebită încărcătură istorică, naturală şi culturală. Bisericile medievale care dăinuie peste secole şi ruinele vechilor cetăţi nobiliare sînt adevărate mărturii ale măreţiei pe care aceste locuri încă o păstrează.

[Ziua I-a] [Ziua a II-a] [Ziua a III-a]

Ţara Haţegului a fost atestată documentar pentru prima dată în anul 1247, în scrisoarea trimisă de regele Béla al IV-lea al Ungariei către Cavalerii Hospitaller (Ioaniţi). În acele vremuri, se presupune ca Ţara Haţegului făcea parte din Cnezatul lui Litovoi. Dar, undeva în jurul anului 1270, în urma înfrîngerii suferite de români în bătălia de la Rîu Bărbat, aceste ţinuturi au fost anexate Regatului Ungar. Totuşi, se presupune că Ţara Haţegului a păstrat o oarecare autonomie. Dovadă stau familiile nobiliare româneşti care şi-au menţinut proprietăţile (Sărăcin, Mara, Muşineşti). Una dintre cele mai celebre familii locale este cea a Cândeştilor, care, după maghiarizare, capătă numele Kendeffy.

Avînd în minte cîteva puncte de interes, m-am decis să fac o incursiune în Ţara Haţegului, profitînd de studiul pe care trebuie să îl realizez pentru seminarul virtual internaţional EVS la care particip. Nu am ales chiar cea mai bună perioadă a anului, deoarece în luna ianuarie nu multă lume vizitează aceste zone, iar multe dintre muzee sînt, în consecinţă, închise. Aşa este românul... De ce să întîmpine 4-5 turişti pe săptămînă cînd poate sta la adăpostul călduros al propriei case?
 

Am pornit din Bucureşti cu trenul de la ora 23.45 umînd a coborî în gara Subcetate. Am nimerit întrun compartiment plin pînă în Craiova, iar colegii de drum m-au provocat la o partidă de macao pe care nu am putut sa o refuz. După capitala Băniei am mai stat de poveşti cu Alexandra din Tîrgu Jiu şi cu Mihaela de pe lîngă Arad. Astfel, nu am reuşit sa adorm decît vreo 45 de minute, înainte să cobor.
 

În Subcetate am avut noroc cu un domn care aştepta un prieten la gară şi a binevoit să mă ducă şi pe mine pînă în centrul oraşului Haţeg. Cum ajung, iau legătura cu dl. Doru Ghenciu, omul responsabil de Geoparcul Dinozaurilor Ţara Haţegului, care m-a ajutat să găsesc o pensiune. Avînd în vedere cele 12 grade sub 0 de afară, cele cîteva ore de odihnă întro cameră încălzită nu au fost de prisos. Să nu vă imaginaţi ca am apucat să dorm. Am desfăcut tradiţionala conservă de ton şi mi-am alcătuit itinerariul pentru prima zi.

Dacă sînteţi în căutare de cazare în Ţara Haţegului vă pot recomanda călduros pensiunea „Chez Pierre” a doamnei Csanadi Rodica (tel: 0722952584).

Îl aştept pe dl. Ghenciu care îmi aduce o hartă a judeţului Hunedoara, ce îmi va fi deosebit de utilă. Pe la ora 10 plec de la pensiune în direcţia General Berthelot – Densuş. Îmi dau seama că mi-am lăsat busola la Bucureşti şi reuşesc sa mă învîrt inutil prin Haţeg. Găsesc întrun tîrziu indicatorul către biserica Densuş şi pornesc la pas pe drumul asfaltat. Nu ies bine din oraş că reuşesc să opresc o maşina cu număr de Timişoara ce mă duce direct la biserică. Şoferul este o doamnă de 35-40 de ani plecată în concediu alături de tatăl ei. Admir peisajul munţilor Retezat ce se dezvăluie în stînga mea şi îmi amintesc cum mă rătăcisem în 2006 alături de dragostea mea, Hîrbie (un 1310 Break), urmînd acest drum în încercarea de a nimeri spre Petroşani.
 

Biserica Sfîntul Nicolae din Densuş este una dintre cele mai vechi biserici româneşti din ţară, datată la începutul secolului al XIII-lea. La construcţia ei s-au folosit pietre ce provin de la ruinele unui templu roman aflat, probabil, în apropiere. Acestea pot fi observate şi astăzi în zidurile bisericii.
În centrul comunei Densuş există, alături de statuia lui Ovid Densuşianu (1873-1938), un panou informativ despre Geoparcul pe care îl studiez. Astfel, aflu de existenţa bombelor vulcanice de lîngă satul Stei, un obiectiv pe care îl voi vizita cu o altă ocazie.
 

De aici îmi îndrept paşii către comuna Sarmizegetusa, aflată la 10 km distanţă. Drumul şerpuieşte peste colinele ce se desprind din culmile sudice ale munţilor Poiana Ruscă şi trece prin satul Peşteana. Aici mă opresc lîngă biserica medievală, construită în secolul al XIV-lea. Uşa este închisa, aşa că pornesc în căutarea Muzeului Satului Haţegan. Acesta este amenajat în casa de lemn a unui localnic, aranjată cu obiecte tradiţionale culese din zonele rurale ale Haţegului. Nu reuşesc sa îl găsesc pe nenea Antonică aşa că privesc peste gard la cîteva roţi de lemn, căşti de război şi la cîinele legat în lanţ.
 

Îmi reiau drumul spre Sarmizegetusa, iar la scurt timp intersectez DN68. Cotesc la dreapta şi zăresc imediat borna ce îmi indică doar 5 km pînă la Sarmizegetusa. Îmi arunc paşii pe asfalt, mă mai feresc de aerele tirurilor, iar la un moment dat bag nişte muzică la cîntătoarea mp3 ca să treacă timpul mai repede. Bornele kilometrice se succed cu greutate, dar întrun final observ primele ruine romane şi un motel turistic părăsit, pe care stă scris anunţul „de vînzare sau închiriere”. Este Hanul Sarmizegetusa ce zace solitar, aşteptînd un nou proprietar care să îi redea strălucirea. După cîteva sute de metri găsesc intrarea în situl arheologic. Baraca de unde ar trebui cumpărate biletele este încuiată, astfel că intru nestingherit pe poarta larg deschisă în perimetrul monumentului. Informativ, tariful de vizitare este 1 leu pentru studenţi şi pensionari, 4 lei pentru adulţi, iar taxa de fotografiere este de 10 lei. Capitala Ulpia Traiana Sarmizegetusa a fost construită între anii 108-110, în urma cuceririi Daciei de către romani. Cea mai impresionantă construcţie pe care o găsim în acest sit arheologic este amfiteatrul. Acesta putea găzdui circa 6000 de spectatori care asistau, probabil, la lupte între animale sau chiar gladiatori. Numele complet al oraşului a fost Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, care a rămas capitala Daciei romane pînă în anul 168. Municipiul a fost locuit şi după retragerea Aureliană (271-275), fiind distrus, probabil, de către huni în secolul al V-lea.
 

Părăsesc ruinele şi mă îndrept spre poştă pentru a căuta nişte vederi. Au doar două tipuri: cu oraşul Hunedoara şi cu un zimbru din Haţeg. Cumpăr două bucăţi din cele cu zimbrul şi mă îndrept către muzeul de arheologie, care, aţi ghicit, este închis! Un paznic îmi spune că se află în renovare şi, întrebîndu-l dacă are de vînzare vederi, mă trimite peste drum la o crîşmă. Acolo îşi fac veacul patru angajaţi ai muzeului de arheologie. Am norocul ca unul dintre ei să deţină cheia de la baraca încuiată. La rugămintea mea, omul o descuie şi, cu amabilitate, mă pofteşte să îmi aleg nişte vederi. Achiziţionez cîteva, apoi ies din nou la deneu pentru a găsi o modalitate de a mă întoarce în Haţeg (mersul pe jos este exclus). Întreb la un magazin de existenţa vreunui microbuz dar, cînd aflu că ar trebui să îl aştept cam o oră, prefer să ridic mîna pentru ocazie. După circa 10 minute şi cam tot atîtea maşini scurse, opreşte un Logan care mergea la Petroşani. Mă urc în spate, alături de un alt autostopist şi în 20 de minute ajungem în Haţeg. Înainte să cobor, pentru că şi celălalt pasager a cotizat, întind omului 5 lei, iar acesta nu refuză. La pensiune mai schimb cîteva cuvinte cu mama doamnei Rodica, apoi profit de Digi Net mobil cîteva ore înainte de a mă baga la somn.

Aşa s-ar rezuma traseul pe care l-am parcurs în prima zi petrecută în Geoparcul Dinozaurilor Ţara Haţegului. Din păcate, timpul nu îmi permite să scriu prea des, aşa că voi publica pentru moment doar prima parte a jurnalului. Voi reveni curînd cu evenimentele petrecute în celelalte două zile.

Ziua a II-a. Mă trezesc ca boierul la 9:30, deşi alarma telefonului m-a deranjat încă de pe la ora 8. Pînă mănînc o conservă de peşte şi pregătesc itinerariul zilei se face 11:10. Mă duc să dau bineţe doamnei Aurelia (mama Rodicăi Csanadi) şi la 11:30 plec la drum. Cu gîndul la busola care stă acasă, mă mai rătăcesc puţin prin Haţeg (am făcut stînga în loc de dreapta pe o străduţă) dar nimeresc ieşirea din oraş şi mă îndrept către rezervaţia de zimbri din pădurea Slivuţ. Urmez drumul spre Simeria pînă ce zăresc statuia unui zimbru care veghează deasupra şoselei şi Popasul Zimbru (un adevărat brand, nu?). Aici se află mai multe panouri informative despre ruinele cetăţii regale a Haţegului (situată la 4 km distanţă, pe dealul Orlea, în raza satului Subcetate – numele este destul de evident). Nu am timp să ajung şi la această cetate, aşa că merg prin pădurea Slivuţ vreo 3 km, pe un drum asfaltat, spre rezervaţia de zimbri. Preţul biletului de vizitare este de 3 lei pentru studenţi şi de 4 lei pentru adulţi. O întreb pe femeia care îmi încasează banii de existenţa unori suveniruri (pliante, vederi), dar răspunsul este negativ. Îmi spune că nici pe timp de vară nu a avut, deşi cerere există. Vina ar purta-o şefii de la Romsilva, regia care are în administrare această rezervaţie. Se pare ca pentru dînşii nu au nicio importanţă astfel de suveniruri.

Zimbrii de la Slivuţ-Haţeg sînt 6 la număr. Rezervaţia este îngrădită, iar întrun colţ prezintă un ţarc acoperit unde masivele patrupede vin curioase să dea ochii cu vizitatorii. Zimbrul (Bison bonasus) este un animal dispărut din sălbăticie în anul 1927 din cauza vînatului excesiv şi reintrodus apoi de către oameni în anul 1951. Actuala populaţie de zimbri din întreaga lume este obţinută din doar 12 indivizi. Din acest motiv ei sînt destul de vulnerabili la boli. Din păcate, aceste animale care odata au cutreierat pădurile întregii Europe stau astăzi captive, îngrădite de nişte ziduri de beton. În sălbăticie, zimbrii pot fi găsiţi în pădurea Białowieża, în Polonia şi Belarus.

În parcarea aflată la intrarea în rezervaţie intru în vorbă cu un timişorean care fusese cu prietena lui la ski la Straja. Îl rog dacă poate să mă ducă în a lui maşină măcar pînă intersecţia cu drumul naţional. Am însă norocul să mă lase chiar în centrul Haţegului, de unde ei se duc spre Caransebeş, iar eu spre Sântămărie Orlea. Parcurg pe jos cei 2 km pînă la biserica reformată din Sântămărie Orlea, dar pentru că este închisă, fotografiez doar exteriorul. Biserica a fost construită la sfîrşitul secolului al XIII-lea de către familia Cândea şi a fost ortodoxă pînă în anul 1555.

Tot în această comună se află şi castelul Kendeffy, despre care ştiam că este acum hotel. Astfel, urmez indicatorul „Hotel Orlea” ce mă duce la poarta castelului. Caut intrarea, dar cînd apăs pe clanţă uşa rămîne închisă. Un lătrat puternic se aude dinăuntru şi un cîine ce pare mare se năpusteşte pe uşă. Mă îndepărtez speriat, dar la puţin timp poarta se descuie. Un bărbat de 30-35 de ani, care pare că locuieşte acolo, îmi spune că hotelul s-a închis cam de la Crăciun. Societatea care îl administra a dat faliment, nu din lipsă de clienţi, ci datorită şmecheriilor de tot felul pe care le-au făcut patronii. Omul este paznicul clădirii şi lucrează aici de mulţi ani. După ce pălăvrăgim minute bune, îmi recomandă un alt drum către Rîu de Mori (următoarea mea destinaţie), despre care susţine că ar fi mai circulat.

Castelul a fost construit în anul 1782 de către baronul Elek Kendeffy şi a suferit modificări ulterioare în secolul al XIX-lea. În anul 1946 clădirea a fost naţionalizată de către regimul comunist şi a ajuns în paragină. În anul 1980 a fost renovată şi transformată în hotel-restaurant, pentru ca apoi să fie retrocedată în 2001 unui urmaş al familiei Kendeffy.

Îmi iau rămas bun de la unicul locuitor al castelului, caut drumul recomandat de acesta şi urmez indicatorul rutier către Sînpetru. Într-adevăr, această şosea este mai circulată. Ia-mă, nene! Dar nimeni nu se opreşte să ma ducă şi pe mine… Agale, pe jos, în satul Săcel trec pe lîngă castelul familiei Nopcsa (Nopcea), aflat în curtea unei şcoli. Clădirea este în paragină, fără geamuri, cu tencuiala căzută. Fac cîteva poze peste gard şi îmi reiau călatoria. În Sînpetru cumpăr ceva de-ale gurii de la magazinul satului şi întreb de existenţa unor pensiuni în zonă. Vînzătorul mă descurajează destul de sec, spunîndu-mi că poate la Rîu de Mori să găsesc ceva, dar nici acolo sigur. În apropiere de Sînpetru se află siturile fosilifere Cretacice unde au fost găsite oasele celebrilor dinozauri pitici ai Ţării Haţegului. Acestea sînt bine semnalizate prin panouri ce indică Valea Dinozaurilor.

Pentru că ceasul arată ora 16.00, decid să nu mă abat de la traseu astăzi, mai ales că nu ştiu unde voi înnopta. Totuşi, norocul ţine cu mine. O Dacia 1310, pe care o văzusem şi mai devreme cum dădea tîrcoale prin sat, se opreşte la semnul meu de autostopist disperat şi mă duce pînă la Rîu de Mori. Şoferul este un fumător convins. Cu scrumiera plasată pe bordul maşinii, fumează fară reţinere în cabină. Omul se duce la serviciu – este paznic de noapte şi îşi înlocuieşte un coleg care este bolnav.

În Rîu de Mori găsesc nişte săgeţi către pensiunea Tereza, dar un lacăt mare şade pe poartă (da, am avut parte de multe uşi încuiate tura asta). Astfel, îmi îndrept bocancii spre satul Suseni, unde domnesc Mănăstirea şi Cetatea Colţ. Mă gîndesc să cer adăpost călugărilor, pentru că noaptea cade încet, iar picioarele mele au cam obosit. Pensiuni aş putea să mai găsesc abia la Rîuşor, dar pînă acolo mai sînt 8 km.

Biserica Mănăstirii Colţ te priveşte de pe dealul pe care este aşezată, asemenea unui străjer împietrit. Turnul ei stă în picioare de la începutul secolului al XIV-lea şi a adăpostit vechile chilii ale călugarilor. În secolul al XVII-lea, calvinii i-au alungat pe calugări din mănăstire, iar aceasta a rămas părăstiă pînă în 1995, cînd au fost reconstruite zidurile şi acoperişul. Alături de biserică au fost construite noi chilii, iar obştea monahală a fost reinstaurată.

Urc scările ce duc la clădirea în care locuiesc călugării şi îl întreb pe primul om pe care îl întîlnesc dacă îmi poate oferi un acoperiş peste noapte. Îmi răspunde că, deşi este şi el preot, trebuie să vorbesc în primul rînd cu părintele stareţ, care momentan este plecat. În timp ce merg spre casa stareţului, observ că uşa bisericii este deschisă. Înăuntru, un om pletos cu barbă face pregătiri pentru o suljbă viitoare. Smerit, trec pragul bisericii şi îl întreb unde l-aş putea găsi pe stareţ, explicîndu-i motivul pentru care îl caut. Fără să stea prea mult pe gînduri, omul îmi zice să îl urmez. Mă conduce întro casă aflată la 50 m de biserică, la capătul satului. Urcăm la mansardă pe o scară exterioară şi îmi arată o cameră mică, în care o sobă pitică îşi face cu brio datoria: „Tu ai sa dormi aici”. Coleg de cameră îmi va fi Vasile, un „frate” aflat în slujba Mănăstirii de 10 ani. Iau în primire canapeaua şi îmi trag sufletul după o zi în care am cutreierat nişte kilometri buni. Înşir cîteva rînduri în carneţelul meu, iar apoi sînt poftit de către omul care m-a cazat la o supă caldă care îmi potoleşte foamea. Slujba pe care el o pregătea este Maslul şi va avea loc în seara aceasta. Serviciul divin, la care particip şi eu, începe fără întîrziere la ora 23.30 şi durează aproximativ 60 de minute. După finele Maslului, mă întorc în camera călduroasă şi adorm pe canapeaua ce îmi fusese oferită drept loc de odihnă.

Istorisirile mele vor continua cu întîmplările din ziua a treia: legenda Castelului din Carpaţi şi o mică incursiune pe Valea Dinozaurilor.

Ziua a III-a. Micul dejun constă într-o conservă de... peşte, bineînţeles, după care mă interesez cum se poate urca la ruinele castelului. Drumul nu este semnalizat, dar există o potecă foarte largă ce porneşte de la şoseaua asfaltată, pe lîngă gardurile unor case. Răzleţ, apar pe copaci nişte semne triunghi albastru, dar fără conturul alb, obişnuit pentru marcajele montane. Poteca urcă nu foarte abrupt, iar după 30 de minute se intersectează cu traseul marcat oficial cu triunghi albastru, ce pleacă din Nucşoara şi ajunge la cetatea Colţ. După încă un sfert de ceas, ruinele castelului medieval ridicat de familia cnezilor Cîndea (Kendeffy) apar de după crengile molizilor. Se spune că această cetate se regăseşte în nuvela lui Jules Verne „Castelul din Carpaţi”. Nu putem decît să credem povestea şi să pictăm cu ochii minţii tablouri din cartea celebrului scriitor francez.

O privelişte superbă mi se dezvăluie asupra Ţării Haţegului, privind spre sud, iar dacă mă rotesc cu 180° descopăr, ca într-un tablou, vîrfurile înzăpezite ale Retezatului. După o sesiune de poze, mă întorc în sat şi îmi iau la revedere de la gazde. Încerc să plătesc pentru noaptea de adăpost, dar oamenii refuză repetat. Fac drum întors către Sînpetru şi, imediat după ce las în urmă Rîu de Mori la pas, un om cu o dubiţă îmi dă „o roată” de ajutor şi mă transportă pînă la bifurcaţia ce te îndrumă spre Valea Dinozaurilor. Înainte de a porni pe urmele îngropate ale animalelor mesozoice, fac o oprire la biserica medievală din Sînpetru, clădită în secolul al XIV-lea.

La 2 km în sud de edificiul ecumenic, pe valea rîului Sibişel, se află primul sit fosilifer: Rîpa Dinozaurilor. Acum 70 milioane de ani, aceste teritorii făceau parte dintr-o insulă situată în oceanul Tethys. De aici au fost excavate fragmente fosile ale unor animale precum Zalmoxes robustum şi Magyarosaurus dacus. Din păcate, în afara unor panouri informative, prezenţa dinozaurilor nu poate fi simţită decît apelînd la imaginaţie, deoarece în zonă nu există încă niciun muzeu sau vreo reconstituire a acestor creaturi fascinante. Administraţia Geoparcului are în plan realizarea unui muzeu în aer liber, dar momentan nu a fost demarată nicio acţiune în acest sens.

După această mică incursiune în ere geologice demult apuse îmi dau seama că nu îmi ajunge timpul să parcurg în continuare valea Sibişelului, iar lipsa certitudinii unui mijloc de transport rapid mă determină să mă îndrept înapoi spre Haţeg. Cu gîndul la ziua anterioară cînd nu am prea avut noroc la „ia-ma nene” pornesc agale pe drumul asfaltat. Îmi calculez timpul rămas pîna la tren (care ar trebui să ajungă la 18.45) şi este suficient pentru a putea parcurge întreaga distanţă pînă la gara din Subcetate pe jos. Dar, la scurt timp, o maşină cu număr de Timişoara se opreşte şi mă duce aproape de Haţeg. Deoarece este încă devreme, mai poposesc vreo două ceasuri la pensiunea unde am dormit şi mai schimb cîteva impresii cu doamna Csanadi.

Cu aproximativ o oră şi jumătate înainte de sosirea trenului, plec spre Subcetate trecînd pe lîngă fabrica de bere Haţegana care, din vara anului 2010, este şi ea închisă. Totuşi, brand-ul Haţegana nu a murit odată cu fabrica, ea fiind îmbuteliată de către Heineken undeva pe la Miercurea Ciuc şi comercializată în zonele tradiţionale (Haţeg, valea Jiului). Trenul vine fără întîrziere, iar eu mă instalez comod într-un scaun pînă la Craiova. Aici schimb cu un accelerat ce vine de la Timişoara şi care ajunge în Bucureşti, cu puţină întîrziere, în jurul orei 5 dimineaţa (numai bine să trec pe la apartamentul unor prieteni de pe strada Gării de Nord, să schimb rucsacul cu un ghiozdan de tură şi să fiu la 6.00 din nou în tren, alături de cîţiva Urşi Trubaduri, pentru o excursie de o zi spre lacul La Găvan din Munţii Baiului).