Munţii Făgăraşului: Breaza – Cabana Urlea – Viştea Mare – Podragu – Bîlea Lac – Arpaş

- 11-16 august 2009 -

10 august. Seara de luni ne alungă din capitala îmbîcsită. Poarta de ieşire se numeşte, încă o dată, Gara de Nord. Ne procurăm bilete pînă în oraşul Făgăraş, via Braşov. Ne numim: Clau, Ioana, Ovi, Andrei şi, autorul acestor rînduri, Pancu.

Poze - Muntii Fagarasului

11 august. Trenul personal ne coboară pe la orele 3.45 în Făgăraş, unde tragem un pui de somn în minunata sală de aşteptare din gară. Odată cu răsăritul soarelui, ne ridicăm şi noi pentru a aştepta rata spre satul Breaza. La 7.10 rata apare, sub forma unui microbuz de la Transbus, deja pe jumătate plin. Evident că nu vom încăpea cu toţii, bagajele fiind consistente. Ovi şi Clau vor merge cu maşina unui localnic binevoitor, o autohtonă 1310. Ne regrupăm în Breaza, la capătul microbuzului. Băgăm un prim sandviş matinal, iar ora 8.30 ne împinge pe traseu. Pornim pe triunghi roşu, urmînd poteca de pe valea Pojortei. După 5 ore în care nu ne grăbim deloc ajungem la cabana părăsită Urlea. Paragina şi spiritul distrugător al unor pseudo-munţomani au transformat minunata cabană într-o fantomă. Mîncăm un scurt prînz, ne aprovizionăm cu apă de la izvorul din apropiere şi decidem să mergem mai departe, către lacul Urlea. Vremea este de partea noastră, iar norii trecători ne aduc o umbră plăcută. Lăsăm în spate cabana cu geamurile-i sparte şi începem urcuşul către creastă. Drumul este presărat cu afine şi merişoare, ceea ce ne face să poposim spontan destul de des. Cu buzele albastre ajungem în Şaua Calului, urmînd pe Faţa Urlei traseul marcat cu punct albastru către lacul Urlea. Ajungem istoviţi şi instalăm corturile lîngă pîrîul Urlea, la aproximativ 20 de minute distanţă de lac (ora 18).

12 august. Conform prognozei metorologice, toată ziua, norii au fost stapîni. Ploaia ne-a alintat în două reprize, dimineaţa şi seara. Am decis să lăsăm corturile pe poziţii, urmînd ca a doua zi să ne continuăm traseul planificat.

13 august. O zi cu noroc. Ridicăm tabăra (ora 10) şi urcăm în 20 de minute la lacul Urlea, apoi, în continuare, pe punct albastru pînă într-o portiţă în care intersectăm traseul principal de creastă (marcaj bandă roşie). Privim trapezul Moldoveanu-Viştea ce tronează însorit în zare. Treptat, versantul nordic se îmbracă cu o haina groasă de ceaţă, dar partea sudică îşi unduieşte văile şi ne oferă peisaje de pus în ramă. Poteca urmăreşte latura sudică a crestei, iar în jurul orei 12 poposim în Fereastra Mare a Sîmbetei. Din nefericire, Valea Sîmbetei se ascunde sub ceaţa grea şi nu ne oferă imaginea pe care o văzusem în poze. După o gustare meritată, ne continuăm drumul şi străbatem cîteva culmi. Admirăm Lacul Estic Valea Rea şi o turmă de mioare. Ar fi trebuit să urmeze apoi Lacul Vestic Valea Rea (pe care îl vom vedea mai tîrziu), dar ceaţa ne încolţeşte din toate direcţiile şi nici nu de dăm seama cum am ajuns la Refugiul Viştea Mare (ora 15.30). Avem parte, totuşi, de o după-amiază excelentă, căci, brusc, ceaţa se ridică şi putem admira înşiruirea de muchii a Făgăraşului, asemenea unor valuri eterne desprinse din mare. Soarele se pierde lin printre crestele vestice, iar noi ne vom petrece noaptea în refugiu, pentru a putea începe ascensiunea vîrfului Viştea dis-de-dimineaţă.

14 august. 8.30. Re-împachetăm rucsacii şi ne urnim bocancii pe culmea Viştei Mari. 40 de minute durează urcuşul, iar stîlpul de fier cu marcaje ne indică altitudinea de 2527 m. Tragem repede nişte poze, ne lăsăm bagajele pe Viştea şi în 18 minute atingem cel mai înalt loc din România: Vîrful Moldoveanu - "Acoperişul ţării" - un clişeu des întîlnit, dar care îmi place cum sună. Sîntem  primii oameni care pun piciorul pe bătrînul Moldoveanu în această zi. Privim în cele patru zări, căci norii sînt departe. În urma noastră se zăresc 2 grupuri de turişti străini care nu vor mai fi la fel de norocoşi ca noi, ceaţa acoperind vîrful la scurt timp după plecarea noastră. Ne întoarcem la rucsaci şi o pornim la vale către şaua Podragului. Ajungem neaşteptat de repede, în jurul orei 12.45, după doar 2 ore şi jumătate de mers, deşi traseul indicat era de 4 ore. Norii de ploaie ne determină să coborîm lîngă lacul Podragu şi să punem corturile prematur. Ropotul ud nu se lasă prea mult aşteptat şi ne compromite restul zilei.

15 august. Ora 10. Înainte de a pleca spre şa, inspectez un pic cabana Podragu şi aflu că cel mai ieftin pat costă 25 RON, un pilaf 20 RON, iar o duşcă de pălincă 8 RON. Decidem să reluăm traseul de creastă, deşi vremea părea uşor instabilă. Alegerea făcută avea să fie una inspirată: porţiunea denumită „la trei paşi de moarte” este de o frumuseţe aparte şi ceva mai dificilă. Alternativa ar fi fost pe la lacul Podrăgel (marcaj bandă albastră), ocolind porţiunea abruptă de dinaintea Ferestrei Zmeielor. Dar să revenim la traseul parcurs. Ceaţa abundentă ne însoţeşte pe lîngă lacul Podul Giurgiului, pe care reuşim să-l zărim pentru scurt timp. Poteca se desfăşoară chiar pe malul apei. După un urcuş mai susţinut, ajungem pe vîrful Mircii (2461 m) de unde vedem cîteva deschizături mici în perdeaua cenuşie. Înainte de monumentul lui Nerlinger ne întilnim din sens opus cu nişte urşi trubaduri ce aveau ca destinaţie Moldoveanu. În drum spre cei „trei paşi de moarte” peisajul ni se deschide spre sud, unde observăm refugiul roşu Fereastra Zmeielor. Acele stîncoase le escaladăm cu ajutorul lanţurilor amplasate. Încet, ceaţa se instalează doar pe partea nordică. Între timp, ajungem în Portiţa Arpaşului (Fereastra Zmeielor) unde admirăm gaura ca de obuz dintr-o stîncă. Pornim apoi spre cabana Bîlea Lac. La un scurt popas de hidratare, rucsacul lui Andrei se rostogoleşte nărăvaş peste un grohotiş, victima fiind display-ul aparatului foto. Continuăm spre lacul Capra, iar din şaua omonimă începem să auzim gălagia de la Bîlea. Ora 16. Claxoane, muzică şi pantofari - acestea sînt principalele elemente ce definesc aglomeraţia de lîngă Bîlea. Totul se datoreşte Transfăgărăşanului. După un mic popas, lăsăm în spate drumul asfaltat şi coborîm prin pădure (marcaj triunghi albastru) spre Bîlea Cascadă. Ne retragem cît mai departe de petrecerile găsite şi aici, undeva în pădure şi punem punct ultimei zile de traseu (ora 19.30).

16 august. Îl aşteptăm pe tatăl Ioanei ce avea să ne scutească de parcurgerea la pas a celor circa 15-20 km de drum modernizat pînă în comuna Arpaşul de Jos. Luîndu-ne rămas bun de la Ioana, ne urcăm în maşina tatălui său şi coborîm în localitatea aflată pe DN 1. În drum spre gara din Arpaş, o ţigancă localnică aruncă la pămînt stiva de fiare pe care o căra în spate, aleargă după noi şi ne cere ţigări sau orice îi putem da de prin rucsaci. La refuzul categoric pe care i-l aruncăm, primim în schimb o înjurătură ţigănească. Trenul vine la timp din direcţia Braşov şi face cale întoarsă, deoarece Arpaşul este cap temporar de linie, datorită unui pod rupt de viitură în apropiere de Cîrţa. În Braşov aflăm că trenurile ce merg spre şi dinspre Bucureşti au întîrzieri de 100-200 de minute din cauza unui stîlp de electricitate dărîmat peste terasament de către un autoturism în zona Cîmpina. Ajungem în Gara de Nord cu o întirziere de doar 60 de minute, suficiente însă pentru a merge pe jos pînă acasă.