Cronica Rockin' Transilvania 2009, ziua a II-a: Stratovarius, Jon Oliva's Pain, Bonfire

- 14 iunie 2009 -

Ziua a 2-a a festivalului Rockin’ Transilvania mi-a stirnit inca o data interesul dupa ce o facuse si cu un an in urma. De data aceasta trupele pentru care am venit au fost, in aceasta ordine, Bonfire si Stratovarius.
 

Dupa 4 ore de condus si dupa ce m-am trezit in prealabil la ora 5 AM, m-am postat in fata portilor Stadionului Municipal inca de la ora 12. Pentru ca aveam bilet doar pentru duminica, mi s-a spus ca trebuie sa mai astept, deoarece nu venisera bratarile de-o zi... Asteptarea nu a durat mai mult de 10-15 minute, dupa care mi-am luat in primire locul la gard pe care nu aveam sa il parasesc decit dupa miezul noptii.

Programul anuntat pe site-ul oficial al fest-ului a fost respectat, iar la ora 14.30 si-au inceput recitalul cei de la Contradiction, in fata a circa 20 de oameni. Un thrash destul de agresiv practicat de germani, pe care eu personal nu l-am gustat. De remarcat ca basistul formatiei a coborit pe gazon printre cei care il ascultau, in timpul unei piese, si a continuat sa cinte inversunat la instrumentul sau.

Putin dupa ora 16.00 si-au facut aparitia cei de la Destruction, care, desi au remarcat prezenta slaba la „urne”, au comunicat ca acest lucru nu ii va impiedica sa cinte un set complet format de-a lungul a 25 de ani de „Distrugere”. Am asistat, din nou, la un thrash agresiv si zgomotos, care, dupa opinia mea, nu isi avea rostul intr-o zi dedicata Heavy Metal-ului. Numarul spectatorilor a crescut firav pina pe la vreo 200 de oameni, iar nemtii de la Destruction si-au facut treaba bine. Au reusit chiar sa genereze un mosh-pit pe gazonul din Sibiu, cerindu-le fanilor sa se manifeste.
 

Ora 18.00 a venit cu momentul mult asteptat pentru mine: Bonfire, care se aflau pentru a doua oara in Romania. Show-ul a inceput cu intro-ul de la ultimul lor album, The Räuber, urmat de Bells of Freedom. Publicul, parca ceva mai numeros (circa 500 de oameni), a gustat din plin muzica unei trupe ce activeaza de prin '79. Eu venisem pregatit cu o foaie A3 plastifiata si imprimata cu numele trupei, lucru ce i-a placut si lui Claus Lessman (solistul), acesta facindu-si poze cu respectivul afis. Set-list-ul a fost unul solid, plimbat prin toate albumele formatiei (in numar de 13). Nu au lipsit piesele vechi Never Mind, Tony’s Roulette, Ready for Reaction, Sword and Stone, Under Blue Skies, nici baladele You Make Me Feel si Proud of My Country. In timpul hit-ului Sweet Obsession, Claus a coborit in fata publicului si a batut palma cu toti cei lipiti de gard, timp in care a continuat sa interpreteze fara greseala piesa. Instrumentalul a sunat beton, colorat cu solo-uri melodioase si riff-uri in forta. Comunicarea cu publicul s-a realizat atit in engleza, cit si in germana (momente in care nu intelegeam o iota din ceea ce spunea). Bonfire ne-au demonstrat ca Hard Rock-ul nemtesc este in mare forma (chiar daca au fost vizibile influentele Def Leppard ori Bon Jovi). Concertul a fost incheiat cu un bis format din S.D.I. si Day 911, iar eu m-am ales cu o poza, cu o pana de chitara si cu un autograf de la Claus.
 

Aveau sa urmeze, cu ceva intirziere, Jon Oliva’s Pain – creierul trupei Savatage, Jon Oliva, un om cu greutate. Vocea lui Jon suna la fel de bine live, cum o face si pe albumele de studio. Repertoriul a fost format, asa cum era de asteptat, din piese Savatage. Un Heavy Metal Progresiv ne-a delectat si incintat urechile. Mie personal mi-a deschis un nou apetit pentru aceasta trupa magnifica. Au fost Chance, Edge of Thorns, Jesus Saves, Believe, Tonight He Grins Again, Gutter Ballet, Sirens. Toate piesele au fost interpretate ireprosabil de un Jon Oliva aflat in mare forma, desi venise dupa un drum de 20 de ore cu masina in urma unui concert in Istanbul (cu aceasta ocazie a si glumit un pic pe seama drumurilor noastre proaste). In memoria raposatului Criss Oliva s-a cintat Hounds. Recitalul s-a incheiat prematur cu Hall of the Mountain King, deoarece trebuia sa intre in scena urmatoarea trupa, mult asteptatii Stratovarius.
 

La 22.30, dupa ce ne-au intins un pic rabdarea, scena a explodat cu acordurile clapelor de la Hunting High and Low. Baietii au venit de la hotel direct la stadion, au coborit dintr-un Volkswagen, iar dupa concert au sarit direct in masina. Si-au facut treaba profesionist, desi au avut mici probleme de sunet la primele 2 piese. Vocea lui Kotipelto a rasunat peste cei 1000 de spectatori care au cintat la unison refrenele melodice ale trupei finlandeze. Matias Kupiainen a interpretat in maniera personala solo-urile de chitara ale lui Tolkki si a facut-o bine. Cu un basist foarte talentat in persoana lui Lauri Porra, care a iesit de mai multe ori la rampa, la un moment dat cu un solo de slap-bass, Stratovarius au cintat piese celebre precum Eagleheart, A Million Light Years Away, Black Diamond, dar si citeva de pe ultimul lor album, Polaris (inregistrat fara Tolkki). Inainte de a parasi scena, Timo Kotipelto a invatat publicul sa numere pina la 4 in finlandeza, cei 1000 de oameni prezenti raspunzind cit de tare au putut: yksi, kaksi, kolme, neljä.
 

Asa s-a incheiat o seara frumoasa, cu 3 trupe ce au cintat excelent. Am plecat cu regretul ca publicul roman inca nu stie sa aprecieze muzica buna (iar cei care o fac sint in numar mic). In lipsa unui headliner comercial puternic, romanul prefera sa stea acasa si sa descarce muzica de pe DC++.